Pe Octavian Strunilă sigur îl știți. Fie din seriale TV, fie ca prezentator, fie de la teatru, fie în calitate de scenarist sau dramaturg. Ideal ar fi să îl știți din toate aceste zone pentru că a dovedit în timp că talentul lui nu poate fi limitat la o singură latură artistică. Octavian face de toate și le face foarte bine pentru că nu și-a propus niciodată să facă lucruri ușurele, la îndemână, care să placă tuturor. Din contră, cu toate proiectele sale își propune să tragă niște semnale de alarmă și să ne prezinte realități pe care de multe ori alegem să le ignorăm. Am avut o discuție sinceră și deschisă atât despre zona profesională, dar și un pic despre ce înseamnă și cine este omul din spatele artistului.
1. Lumea te știe de la televizor și în calitate de actor, regizor, dramaturg, scenarist, prezentator tv, vedetă (nu neapărat în ordinea aceasta). Cum este omul Octavian Strunilă?
Sunt un om pentru care echilibrul este fundamental. Cred că pentru a fi mulțumit de ceea ce faci trebuie să ai un echilibru în viață pe care cred că îl câștigi, nu te naști cu el, nu e un dat. Pentru mine este foarte importantă familia. La mine echilibrul vine dintr-o liniște pe care o am acasă împreună cu mai multe lucruri care vin din zona profesională. Eu am nevoie să fac ceva și în televiziune, și pe scenă la teatru, să și scriu și să mă dezvolt în permanență.
2. Cred că sunt destule persoane care te consideră vedetă. Cum te împaci cu noțiunea asta, ți se pare că te definește în vreun fel?
Termenul de vedetă e foarte controversat în România. Are o conotație negativă dacă te duci la teatru și repeți alături de niște actori care nu au prins niciodată un rol într-un serial tv, spre exemplu, și care s-ar putea să te ia la mișto că te recunoaște lumea pe stradă și că dai autografe. Să nu fim ipocriți însă. La baza, orice om are nevoie de lucruri de genul ăsta chiar dacă nu recunoaște. Așa suntem construiți, să ne facem plăcuți și ca lumea să ne aprecieze. Este un lucru care vine din ceea ce înseamnă să fii ființă umană.
Mă bucur atunci când unii oamenii mă opresc pe stradă apreciindu-mă pentru munca pe care o fac. Mă întristează atunci când oamenii mă văd pe stradă și vor să facă poze cu mine așa cum ar face cu o mascotă. Asta este singura chestie care mă deranjează, când oamenii nu înțeleg că în spatele unei vedete așa cum poate mă văd pe mine este un om normal. Eu nu am fost la televizor ca să mă dezbrac și să mă fac cunoscut prin lucruri controversate și scandaluri. Din contră, scandalurile le-am ținut foarte departe de presă. Am ținut să nu fac lucrurile astea, să nu mă duc la televizor și să îmi spăl rufele în public. Am refuzat mereu astfel de invitații. Iar pentru actorii din breaslă care nu înțeleg și aruncă mereu noțiunea asta de vedetă – nu că m-aș considera eu vedetă în vreun fel – o să îi invit și o să îi iau alături de mine în proiecte în televiziune să vadă câtă muncă stă în spatele unor astfel de proiecte.
Multe dintre întâlnirile importante din viața mea s-au întâmplat pe platoul de filmare și sunt foarte recunoscător pentru asta.
3. Dacă tot ai amintit de televiziune, de unde te știe multă lume, povestește-mi un pic despre traseul tău profesional
Am câștigat Gala Hop în 2005 pentru cel mai bun actor și, la momentul respectiv, traseul meu era de așteptat să fie oarecum în zona teatrului. Am fost invitat să mă duc la teatrul din Brăila însă mi-a fost imposibil să spun DA pentru că aveam deja proiecte în derulare în televiziune unde am călcat de foarte tânăr. Pentru unii asta este un păcat, alții o consideră ca fiind partea ușoară a acestei meserii. Pentru mine a fost o carieră care completa ceea ce eram eu din mai multe puncte de vedere. De la Carmen Tănase și de la Gheorghe Visu am avut parte de o a doua școală după terminarea facultății de actorie filmând cu ei aproape 4 ani de zile. Multe dintre întâlnirile importante din viața mea s-au întâmplat pe platoul de filmare și sunt foarte recunoscător pentru asta.
Nu am abandonat nici teatrul, continuam să joc, dar nu am putut să răspund unor provocări de amploare care ar fi putut să vină în zona aceasta. Nu îmi permitea timpul și nu am reușit, din cauza asta, să iau contacul cu niște regizori mari cum ar fi Andrei Șerban, Alexandru Dabija, Ducu Darie, Victor Ioan Frunză etc. Este un lucru pe care aș putea să mi-l reproșez poate mai încolo în viață, că nu am ales celălalt drum și că am mers cu ele în paralel. Dar, pe de altă parte, fiind lipsit de contactul cu teatrul de stat a trebuit să îmi fac propriile mele proiecte și să îmi adun în jurul meu niște oameni pe care îi prețuiesc – Alexandru Conovaru, Paul Ipate, Delia Nartea, Anca Sigartău, Andreea Mateiu, în trecut au fost Anca Dumitra, Carmen Tănase etc.
4. Și este televiziunea, așa cum spuneai mai devreme, partea mai ușoară a meseriei de actor?
Din contră, acolo lucrurile sunt mult mai crude și mai sălbatice. E ca într-o junglă. Dacă nu lupți, dacă nu te zbați să fii diferit de cel de lângă tine nu mai exiști, dispari a doua zi și nu mai are nimeni nevoie de tine. Iar lupta asta nu se dă cu mijloacele facile pe care le au pseudo-vedetele de la noi din țară, ci se dă cu mijloace pe care le împrumuți din zona de actorie.
5. Ai făcut saltul și ai fost și prezentatorul unor emisiuni.
Da, după 8 ani de seriale am prezentat câteva emisiuni – Fort Boyard a fost emisiunea copilăriei mele și am ajuns după 20 și ceva de ani exact unde se filma atunci emisiunea, în acel fort din oceanul Atlantic. A fost o mândrie pentru mine să fiu acolo, cu o jumătate din echipă din Franța și cu cealaltă jumătate de la noi.
O altă emisiune unde mă bucur că am fost este Ultimul Trib, filmată în Madagascar, un alt loc la care visam pe vremea copilăriei. A fost o emisiune unde am filmat cel mai mult din viața mea, două luni de zile fără nicio zi liberă. Am avut norocul și bucuria să lucrez cu o echipă străină extraordinară, oameni care erau din toată lumea și care filmaseră în toată lumea. Oameni frumoși, oameni dedicați, care plecau de acasă câte doi-trei ani să filmeze. A fost foarte interesantă colaborarea cu aceste echipe străine de la care am învățat foarte multe lucruri. Printre oamenii alături de care am lucrat la Ultimul Trib mi-am făcut și niște prieteni cred și sper pe viață – Florin Stanciu, scriitor, și Ciprian Florea – regizorul producției.
La țară la bunica era exact ca în Madagascar.
6. Ai călătorit un pic, ce-i drept, cu munca. Te-au schimbat în vreun fel experiențele pe care le-ai avut pe alte meleaguri?
În plecările mele cu filmările mi-am dat seama că oamenii sunt la fel peste tot. În Madagascar, un sat uitat de lume, fără curent electric, fără nimic, avea bețivul lui. Echipa de filmare se trezea la 5 și începea treaba, iar el de la 4 era în picioare, deja vesel și dornic să ajute pe toată lumea. Oriunde am fost am întâlnit femei care își iubeau copiii și care făceau tot posibilul să le fie bine, să îi dea la școală, am întâlnit bărbați care munceau de dimineață până seara ca să pună ceva pe masă familiei, am dat peste bețivii satului care jucau toată ziua barbut pe bani de o bere. Ei nu aveau nevoie de bani pentru mâncare pentru că oceanul le dădea de toate la o simplă plasă întinsă. Aveau nevoie de bani de băutură, de țigări, pentru trimis copiii la școală sau pentru medicamente care lipseau cu desăvârșire. Asta am descoperit, că peste tot oamenii sunt exact ca la mine la țară la bunici. La țară la bunica era exact ca în Madagascar.
7. Cred că, într-un fel sau altul, dat fiind traseul tău profesional, a fost destul de firească și trecerea către scris.
Eu am început să scriu și am căpătat încredere cu scrisul când am scris scenariul pentru un scurtmetraj în 2008 pe care l-am trimis la CNC și am câștigat. Atunci am câștigat încredere cu scrisul, când a venit cineva și a validat că ceea ce făceam eu era bine și că sunt pe un drum bun. Atunci am început să cred și să îmi dezvolt această latură. După anii de televiziune mi-am făcut o școală de actorie, EcArt, pentru copii, adolescenți și adulți. Am lucrat cu tineri de 17-18 ani, ne-am împrietenit, am învățat cum stau lucrurile astăzi pentru ei pentru că le vezi altfel din perspectiva lor față de a ta, ca adult. Atunci am scris foarte multe texte pentru că scriam pentru ei. A fost ca un fel de atelier. Scriam foarte mult și le testam împreună cu ei. În prezent această școală nu mai există, dar visul meu este să fiu un fel de Kominscky din serialul The Kominsky Method cu Michael Douglas. Chiar vorbeam cu Alexandru Conovaru că am vrea ca pe la 60 și ceva de ani așa să ne deschidem o școală de actorie.
8. Spune-ne un pic despre inspirație. Cum o găsești – sau cum te găsește ea pe tine – ce te inspiră și de unde iau naștere ideile pentru proiectele tale?
Păi uite, acum am scris și regizat un pilot pentru un serial. Am încercat să gândesc un serial realist care să reflecte realitatea în care trăim. Vorbim despre un serial care are pretenția de a trage un semnal de alarmă despre ce se întâmplă în societatea noastră. Are și accente comice, dar nu este o comedie sau vreo telenovelă și lupt împreună cu un ziarist de investigație să aducem la suprafață cazuri reale care s-au întâmplat în trecut la noi – cum a fost cazul acela cu pierderea cocainei la malul mării, cu șpăgile de milioane de euro care apar prin ziare, niște sume exorbitante și alte întâmplări asemănătoare. Am vrut să fac acest serial care e ficțiune, într-adevăr, dar se bazează pe lucruri de genul acesta pe care le vedem zi de zi în jurul nostru. Am parte de o echipă extrem de profesionistă, o echipă care lucrează de obicei pe film, cu aparatură de ultimă generație, postproducția a fost făcută într-un studio de top din România, alături de un profesionist, Ștefan Hillerin care a fost producător alături de mine.
Pe zona de teatru am scris o piesă nouă în trei tablouri. Este o piesă care nu caută deloc umorul și zona asta de spectacol care are ca unic scop doar să vândă bilete. O piesă în 3 personaje sprijinită pe realitate, pe lucruri care mi s-au întâmplat mie, care li s-au întâmplat unor persoane din jurul meu.
9. Deci inspirația vine exact din lucrurile pe care le vezi sau care ți se întâmplă, direct sau indirect.
Da, vreau să spun lucruri cu ceea ce fac, nu să fie doar produse ușurele. Uite, în spectacolul Cum se face vorbesc exact despre ce am pățit eu când am vrut să mă întorc în teatru și să fac un spectacol după 10 ani de televiziune. Am creionat personaje foarte reale din jurul meu pe care le întâlnești oriunde în mediul acesta artistic – de la actorul dedicat teatrului 100% și frustrat că nu a făcut niciodată televiziune pentru că nu are mijloacele necesare să facă asta, la actorul acela foarte superficial care, după niște tangențe cu zona televiziunii, face și el o facultate de actorie dar care e mereu vedetă, la doamna teatrului românesc care trebuie respectată orice ar face sau oricât de prost ar juca și până la domnișoarele care ajung să facă anumite roluri pentru că sunt „prietene foarte bune” cu regizorul sau cu directorul. Iar eu joc omul care, în situația asta, trebuie să se descurce cu ce are, lucru care oricum se întâmplă frecvent la noi în teatru: pui spectacolul, dar te descurci cu ce ai. Nu generalizez, dar se mai întâmplă.
Ar trebui să avem și noi, din sectorul independent, parte de susținere, să ne putem depune proiectele undeva și, pe criterii de valoare, să beneficiem de finanțare și de ajutor în montarea unor spectacole
10. Știu că mergeți mult prin țară cu spectacole în turnee. E diferit publicul în alte orașe față de cel din București?
Da, publicul este diferit în țară față de București. Plecând foarte des și destul de mult am ajuns să îl cunosc. Reacționează foarte diferit în funcție de cultura lor – și aici mă refer la cultura zonei. În Timișoara se spune că sunt cei mai deschiși oameni. Când ajungem acolo și jucăm oamenii se bucură 800%, e ceva incredibil. Empatizează cu putere, aplauzele sunt frenetice. Foarte aproape de publicul din Timișoara mi se pare și publicul din Galați. Tot așa, ca nivel de empatie și de reacție la ce facem noi pe scenă. Există și public care nu reacționează. De râs se râde, dar s-a mai întâmplat să avem și câte un public rece, de la care nu simți nicio emoție.
Orașele mai mici sunt de obicei mai deschise către spectacol pentru că bucuria este mai mare acolo atunci când vine câte un spectacol la ei în localitate. Am avut surprize însă și aici. Au fost spectacole unde publicul a reacționat foarte bine și spectacole unde oamenii nu știau că trebuie să aplaude la final. Aplaudaseră instinctiv în timpul spectacolului la anumite momente care le-au plăcut, dar la final pur și simplu nu știau cum să reacționeze când vin actorii la rampă.
11. Având în vedere aceste lucruri, dacă ai putea, ce ai schimba în ceea ce privește accesul oamenilor la cultură și la artă?
E mult de discutat pe acest subiect. Teatrul independent există, dar din păcate vocea lui este mult prea puțin auzită și este confundat deseori cu spectacolele de tip șușă. Nu e nicio problemă, este nevoie și de acest gen de spectacole, dar este o problemă atunci când oamenii cred că orice spectacol independent este o șușă. Eu îi invit la Cum se face pe oameni să vadă că eu nu mi-ai bătut joc de meseria noastră, a actorilor și că am ceva de spus cu acest spectacol.
Ar trebui să avem și noi, din sectorul independent, parte de susținere, să ne putem depune proiectele undeva și, pe criterii de valoare, să beneficiem de finanțare și de ajutor în montarea unor spectacole, pentru că spectacole bune nu se montează doar la teatrele de stat. Există niște instituții, însă sunt prea puține, iar la fondurile respective au de regulă acces tot actorii sau regizorii care sunt angajați.
Nu cred că poți să spui că e teatrul independent teatrul care se face cu actori și regizori angajati deja la diverse teatre de stat, care îți iau salarii de acolo și care obțin fonduri pentru ce vor ei să facă pe lângă. Teatrul independent ar trebui să existe doar pentru oamenii care nu au cu ce să își producă spectacolele, nu ar trebui să fie o zonă cu circuit închis între aceleași persoane. Totul ar trebui să se bazeze pe proiecte bine scrise, pe un concurs transparent, pe criterii de valoare, dar nu știu să existe în teatrele de stat un birou sau o persoană care să primească și să analizeze proiecte primite din zona independentă. Am propus la un moment ca spectacole independente să se joace în teatre de stat peste tot în țară în ziua de luni care este, de regulă, zi liberă în teatre. Propunerea mea a rămas din păcate neauzită.
12. Există ceva ce nu ai făcut până acum în zona profesională?
Nu m-am aruncat în brațele unui regizor mare pentru că nu am avut timp, nu puteam să dedic unui astfel de spectacol 3-4-5 luni din viața mea. Cred că asta trebuia să o fac la o vârstă mai fragedă, pe la 20 și ceva de ani.
13. Acum e târziu?
Nu cred că e târziu, dar acum m-aș arunca altfel. Cred că deja sunt „stricat” și am păreri. Ar fi trebuit să fac asta când nu aveam păreri. Nu la modul că i-aș spune eu regizorului ce să facă sau cum să regizeze, ci că toată experiența mea de viață de până acum m-a modificat în fel și fel de chipuri. La 20 și ceva de ani altfel aș fi resimțit o astfel de experiență. Altfel m-ar fi modificat și altfel aș fi privit un regizor față de cum aș face-o, probabil, acum. S-ar putea totuși să am la un moment dat liniștea necesară să încerc, mi-aș dori să o descopăr.
Cred că oricine ar trebui să încerce chestia asta, să își învingă viciile pe care le are în viață
14. Dar pe zona personală? O călătorie, o experiență?
Nu îmi place să călătoresc, nu îmi place deloc să merg în vacanțe. Ador în schimb și iubesc la nebunie să mă duc în călătorie cu muncă. Aș vrea ca toate vacanțele mele să fie deplasări cu filmări sau cu teatru. Când mă duc doar să mă relaxez apare imediat și un sentiment de vinovăție, că stau și nu fac nimic productiv și am senzația că în timpul acesta toți ceilalți care sunt acasă fac o gramadă de lucruri exact în zilele alea în care eu sunt plecat să mă odihnesc. Eu și cu Oana, soția mea mergem în fiecare an o lună și jumătate împreuna cu copiii cu rulota la 2 mai. Eu după o săptămână înnebunesc, îmi fac bagajul și vin la București. Mai stau pe aici, mai lucrez și mai plec înapoi.
Acum 10 ani eram înnebunit să mă duc și să umblu prin toată lumea, acum m-am liniștit. Spiritual pot să citesc și să mă dezvolt și fără să mă deplasez. Plus că, să nu uităm, totul e bine și frumos, dar trebuie să aduci bani acasă și să dai de mâncare copiilor așa că stau aici și muncesc. Dacă nu aveam familie probabil puteam să stau într-o garsonieră și să mă hrănesc cu aplauze, dar nu pot să fac chestia asta, am o responsabilitate foarte mare.
15. Crezi că atragem lucrurile în care credem sau la care ne gândim?
Eu nu cred în întâmplări, nu cred că e aleatoriu tot ce ni se întâmplă, am cumva convingerea că există o forță undeva, o energie, o karmă. Atunci când am făcut prostii, că am făcut și eu destule la viața mea, mai ales prin tinerețe, le-am plătit cu vârf și îndesat pe toate și acum cred că am ajuns într-un punct în care conștientizez foarte bine că relația cu oamenii din jur este foarte importantă în primul rând pentru tine și pentru sufletul tău, pentru a te simți liber și pentru a putea să îți faci meseria. În primul rând ar trebui să fii în perfectă armonie cu tine, să știi că nu te-ai folosit și nu ți-ai bătut joc de oamenii din jurul tău.
16. Toți mai avem zile mai negre, mai urâte. Cum le gestionezi să nu te doboare?
Da, sunt zile urâte, zile în care te trezești și te culci frustrat că nu îți ies lucruri, că nu găsești soluții etc. Cred că la un moment rezolvam astfel de zile și de stări negative prin alcool, așa le gestionam. Am renunțat total la alcool de jumătate de an și am făcut asta pentru mai multă luciditate, pentru a face niște alegeri mult mai clare în ceea ce privește lucrurile pe care mi le doresc în viitor, pentru a face altceva, mai productiv, cu energia și cu timpul meu. Cred că am reușit să îmi pun ordine în gânduri în perioada asta și sunt foarte mândru de lucrul ăsta. Este o alegere foarte asumată și cred că oricine ar trebui să încerce chestia asta, să își învingă viciile pe care le are în viață. Cred că e foarte important pentru că asta înseamnă autocontrol.
Dacă reușești să faci asta tu cu tine atunci vei reuși același lucru și în proiectele tale, cu oamenii alături de care lucrezi și să te duci în direcția pe care ți-o dorești. Dacă ne uităm în jur o să vedem că multe spectacole proaste sunt rezolvate în felul acesta, cu ieșiri la o băută. Lasă, mă, ca merge și așa. Lasă, bine că am luat banii! Hai, unde mergem, unde ieșim, ce bem? În momentul în care te rupi total de lumea asta, după un spectacol ajungi să stai și să privești și să analizezi lucrurile foarte lucid, să vezi ce a mers bine, ce nu a mers bine, ce trebuie îmbunătățit și toate astea fără a mai fi distras de băutură. Stilul ăsta de viață poate să îți pună capac, mai ales cum suntem noi care plecăm și perioade mai lungi de acasă în turneu prin țară. Mereu obosit, mereu stresat, mereu bezmetic… asta te poate duce pe un drum foarte greșit.
17. Te consideri perfecționist?
Nu, n-aș zice. În decursul anilor am făcut însă și lucruri de mântuială și, odată cu luciditatea asta mi-am dat seama că anumite lucruri se pot corecta. Chiar dacă a fost ceva mediocru, se poate îmbunătăți.
18. Cunoști probabil clișeul acela cu „ce ți-ai transmite de acum, din prezent, ție când aveai 10 ani”. Dar ce crezi că simțea, știa sau făcea Octavian la 10 ani și e păcat că nu mai face Octavian cel de acum?
La vremea respectivă viața nu avea final. Nu mă gândeam că se poate termina totul. Aveam impresia că am tot timpul din lume, că părinții mei vor fi veșnic alături de mine și că dacă am o problemă o să mă duc întotdeauna la mama sau la tata să mă ajute. Mai târziu, când lucrurile s-au schimbat și a trebuit să am eu grijă de părinții mei a fost greu, a fost dureros. M-am trezit în fața momentului acela în care vrei, nu vrei trebuie să te maturizezi și să începi tu să ai grijă de ei pentru că nu mai pot să facă unele lucruri și pentru că se simt depășiți de multe chestii. Au fost niște probleme financiare, eu eram tânăr și m-a durut foarte tare să îmi dau seama că acum eu sunt mai mare decât ei, că rolurile s-au inversat și că trebuie să mă descurc singur. A fost foarte greu, dar a trebuit să mă maturizez, să mă adaptez și să fac față situațiilor
19. Crezi că regretele au vreun rost?
Știi că există vorba aia că dacă îți ocupi timpul regretând trecutul pierzi prezentul și îți pui în pericol viitorul. După mine e o vorbă cam prea superficială. Cred că regretele își au rostul lor. În momentul în care ai un regret de fapt ar trebui să stai și să studiezi ce s-a întâmplat atunci, cum s-a ajuns în punctul respectiv și ce te-a făcut să acționezi în felul în care ai făcut-o. Ar fi bine ca din regrete să învățăm ce putem să schimbăm sau să îmbunătățim la noi ca să creștem și să nu mai repetăm anumite greșeli. Ar trebui să ne folosim de regrete ca să ne autoconstruim într-o versiune din ce în ce mai bună.
20. În încheiere aș vrea, te-aș ruga să transmiți un mesaj tuturor celor care citesc acest interviu. Să le transmiți un gând, o idee pozitivă în care crezi cu tot sufletul și care consideri că ar putea să schimbe niste lucruri în bine daca mai mulți oameni ar face lucrul respectiv.
Gândul ar fi să ne vedem fiecare de treaba noastră. Se critică foarte mult în sens negativ și, de multe ori, în necunoștință de cauză. O grămadă de oameni își dau cu părerea doar pentru a se auzi vorbind. Cred că treaba asta de a critica mereu ce fac alții îți mănâncă timpul și ficatul și te încarcă negativ. Dacă ne-am vedea de treaba noastră și am fi mai bucuroși de lucrurile pe care le fac cei din jurul nostru cred că am fi mai sănătoși. Dacă nu îți place un act artistic nu te duce să-l vezi sau nu-l promova, dar măcar nu împrăștia vorbe negative despre el înainte de a-l vedea. Și nu mă refer la spectacolele mele acum. Mă refer la multe spectacole care sunt acum în teatrele de stat și despre care se vorbește o grămadă. Și nu ține oricum doar de zona artistică, ci de toate ariile unde ne învârtim noi ca oameni. Ar trebui să ne vedem de noi mai mult și de a ne rezolva problemele noastre înainte de a comenta ce fac alții.