American Gypsy – sau cum arată de fapt visul american

Oksana Marafioti și-a publicat în 2012 romanul autobiografic în care povestește despre emigrarea ei din fosta URSS în America. America! Țara tuturor posibilităților, țara unde visele devin realitate, unde orice este posibil, unde ești primit cu brațele deschise și unde poți ajunge oricine îți dorești tu să ajungi. Poate. De ce nu? Pentru unele persoane poate chiar așa este. Însă atunci când, pe lângă stigmatul de imigrant trebuie să îl porți cu tine și pe cel de rom parcă lucrurile nu mai sunt la fel de lejere și de la îndemână. Rasismul nu este doar în România. Nu doar la noi se practică, se învață și se propagă precum o materie elementară din școală. Rasismul este pretutindeni, doar protagoniștii sunt diferiți.

Oksana pleacă la 15 ani în America împreună cu părinții și sora ei. Plină de speranță și speriată de ce va să vină. Provenind dintr-o familie de artiști, Oksana este la rândul ei pasionată, iubitoare de muzică și foarte talentată. Ce se va întâmpla și cum se vor descurca? Oare Hollywood-ul le va zâmbi precum în filme? Oare fericire se va ascunde în primul cartier în care se vor instala? Oare America le va arăta bunăvoință și îi va primi cu brațele deschise?

Oksana este întâmpinată de despărțirea părinților, de bariere legate de limbă, de același rasism pe care îl cunoștea și acasă și pentru care nu trebuia să traverseze munți și oceane ca să îl afle, de dezamăgiri, deziluzii, crâmpeie de fericire, de maturizare, de răzvrătire. Se lovește de cât de cool și de la modă este să fii gipsy și cum tot ce înseamnă rom se comercializează în vise de spirite libere și experiențe poleite cu misticism artistic. Pătrunde într-o țară unde te zbați, te chinui și unde renunți la orice erai înainte pentru a te ține cu dinții de visul improbabil care se îndepărtează de tine tot mai mult și mai mult, dar la care nu poți renunța după ce ai sacrificat tot ca să i te dedici în totalitate.

Spectacolul ne poartă printr-o multitudine de momente din viața Oksanei, momente presărate de amintiri și de realități dureroase. Visul american li se arată crud, neprelucrat de media, nefiltrat de imaginile frumoase văzute la televizor. Nimic nu este simplu, ba din contră, este pe alocuri lipsit de orice speranță de mai bine. Rasismul înghite suflete, dezumanizează, risipește încrederi și speranțe. Dar ești acolo totuși. Ai ajuns. Ai luptat oricum toată viața ta cu prejudecăți și răutăți, ești călit, poți să reușești oriunde. Ori de câte ori cazi trebuie să te ridici și să mergi mai departe. E o platitudine, știu, dar nu poți abandona. Nu poți lăsa visul american să te devoreze și să te transforme în ce vrea el. Trebuie să arăți că poți, că meriți, că exiști mai presus de tot ce ți se aruncă în față. Nu e ușor pentru Oksana și pentru familia ei. E departe de a fi ușor. Însă toate experiențele te învață, până la urmă, că e ok și să faci greșeli, dar măcar pui mâna pe hățuri și începi să îți trăiești viața.

Raisa Mihai și Răzvan Mihai Rotaru își asumă cu multă maturitate, încredere și determinare toate personajele acestui spectacol. Raisa ne înfățișează o Oksana vie, palpabilă, plină de toate sentimentele contradictorii ce pot străpunge mintea și sufletului unei fete aflate în fața unei asemenea schimbări majore. Are un soi de fragilitate răzvrătită, o putere interioară care răzbate tocmai din asuprire și din lupta cu prejudecățile. Răzvan își individualizează firesc, cu umor și asumare totală gama de personaje care îi dă replică Oksanei. În plus, se mișcă extraordinar de bine, îl simți respirând odată cu muzica și odată cu mișcările. În fragmente uneori foarte scurte reușește să creioneze personaje cheie și de impact printr-un amalgam atent studiat de gestică și mimică.

Coregrafia – semnată tot de Răzvan Mihai Rotaru, inspirată, dar și solicitantă – și muzica – semnată RekAbu ajută foarte mult tonul spectacolului, care este modelat și prin alegerea regizorală de a preînregistra toate replicile, cu o singură și importantă excepție. Acest demers al lui Mihai Lukacs (concept, text și regie) este interesant pentru că sunt convinsă că poate să stârnească impresii, gânduri și percepții diferite în rândul spectatorilor. Pe mine m-a ademenit într-o zonă ușor cinematografică, dar și într-o reflecție asupra modului în care poate de multe ori ne facem vocile auzite de-abia atunci când alegem să ne descătușăm, când decidem să ne asumăm în totalitate ceea ce suntem și ceea ce putem să devenim. Mihai decupează inspirat momente cheie din viața Oksanei și îi transpune povestea într-un mod care nu simți că judecă sau că îți impune cum să te raportezi la ceea ce vezi. Mai degrabă îți acordă libertate de a-ți asuma sentimentele, oricare ar fi ele, dar având în față imaginea întreagă, nu doar bucăți răsfirate și alese subiectiv.

De ce sunt importante spectacole de genul acesta? Nu doar pentru că spun povești altfel, dintr-o altă perspectivă, ci și pentru că expun realități pe care mulți dintre noi nu vrem să le vedem. Bagajul cultural pe care ni-l construim, normele sociale îmbibate deseori în rasism în care alegem să trăim fie din ignoranță, răutate gratuită sau pur și simplu lipsă de informare au șanse să fie scuturate de astfel de demersuri artistice. Este atât de important să învățăm să privim oamenii din jurul nostru pentru ceea ce sunt ei în totalitatea și în invidualitatea lor, nu ca un produs al inculturii sau al propagandei de orice tip. Este atât de important să nu uităm să fim oameni înainte de multe altele și să îi privim pe cei din jurul nostru pentru ceea ce sunt ei cu adevărat și mă bucur că teatrul, prin astfel de spectacole și în multiplele sale forme, ne reamintește asta.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top