Război – cine suntem când nu ne mai rămâne nimic?

Războiul nu mai este un concept. Pentru din ce în ce mai mulți oameni, nu mai este un termen abstract, fără o formă și fără consecințe tangibile. E acolo, la o aruncătură de băț, la o trecere înfrigurată de graniță, la o diferență din ce în ce mai mică între viață și moarte. Și lasă urme, trasează cu o lamă tăioasă traume în suflet care nu se vor vindeca, cel mai probabil, niciodată…

Cea mai recentă montare de la Teatrul Tony Bulandra din Târgoviște, Război, ne pune față în față și suflet la suflet cu ce rămâne – ce ne mai rămâne – după ce ororile din tranșee se sfârșesc. Armele sunt puse deoparte și începe bătălia emoțională și cea psihologică de a bandaja și trata traumele pe care le aduci acasă. Montarea de la Teatrul Tony Bulandra elimină elementele care ar putea plasa războiul într-un anumit timp și spațiu și îl face astfel să fie aici și acum, mai ales având în vedere conjunctura în care bombardamente și lupte armate se duc de luni bune în apropierea graniței noastre.

Un tată se întoarce acasă după ani de zile petrecuți în tranșee și, mai apoi, în lagăre de concentrare. Își bâjbâie pașii înapoi la familie pentru că războiul l-a schilodit, însă dizabilitatea sa fizică este doar una dintre fantomele de pe front pe care le aduce înapoi. Își regăsește soția și cele două fiice în ce a mai rămas din casa în care locuiau, dar oare mai seamănă ele în vreun fel cu cele pe care le lăsase în urmă atunci când a plecat pe front? Mai poți să păstrezi ceva din ceea ce erai înainte să devii o victimă colaterală a războiului?

Textul scris de Lars Noren are câteva momente care lovesc direct în piept și care fac stomacul să se strângă într-un ghem de durere. Regia Andei Drăgan mizează pe fragilitatea personajelor și îi ghidează pe actorii din distribuție către o vulnerabilitate palpabilă. Nu are nevoie de artificii de regie și mă bucur că nu a umplut spectacolul de elemente inutile pentru a fura ochii de la personaje și de la poveste. Sunt atâtea detalii, aluzii și adevăruri spuse fără ocolișuri încât este foarte inspirată alegerea Andei de a păstra lucrurile simple și de a lăsa actorii să-și pună sufletul pe tavă în fața spectatorilor. Alegerea regizorală se împletește bine cu un decor simplu și practic semnat de Mc Ranin care ne apropie de personaje dezbrăcându-le de secrete, dar și cu universul sonor gândit de Octavian Șarament și cu luminile semnate de Oana Caibăr, toate potențând la maxim atmosfera sumbră și plină de tensiune a spectacolului.

Radu Câmpean este tatăl reîntors acasă, omul care încearcă să își croiască drum printre rămășițele războiului spre o plăpândă normalitate. Ororile de pe câmpul de luptă și perioada petrecută în lagăr au lăsat urme adânci, cicatrici emoționale și psihologice greu de dus, iar Radu reușește să jongleze cu ele și printre ele cu o deosebită delicatețe și fragilitate, dezgolindu-se până la esență. Personajul are atât de multe fațete încât este de-a dreptul copleșitor pe alocuri, iar Radu Câmpean are atât inteligență emoțională cât și simț scenic și simte foarte bine când este nevoie să pluseze, uneori până la epuizare sufletească, dar și când să se retragă și să pună accent pe informații și pe poveste. Reușește să desfășoare în fața spectatorilor cu o sensibilitate aparte un ghem încâlcit și apăsător de teamă, frustrare, anxietate, posesivitate și iubire. Actorul navighează cu o sinceritate dezarmantă printr-o tornadă de emoții și sentimente care ar răpune pe oricine s-ar afla în pielea personajului său.            

Andreea Tănase este soția lui, mama rămasă acasă să aibă grijă de cele două fiice în timp ce soțul este pe front. Imaginea femeii ca victimă colaterală a războiului a fost destul de dezbătută (poate uneori insuficient sau superficial), iar textul lui Lars Noren ne impune să privim drept în față și fără ocolișuri acest subiect. Andreea Tănase nu dă viață în acest spectacol doar unei femei care trebuie să îndure foametea, atacurile, abuzurile și violurile survenite în urma dezumanizării provocate de război, ci conturează și greutățile și traumele pe care le trăiește o mamă în astfel de perioade. Actrița reușește să transmită tot tumultul sufletesc și emoțional prin care poate să treacă o mamă în astfel de situații și o face cu o anumită tandrețe tristă împletind zbuciumul, resemnarea, vinovăția și lipsa de perspectivă. Neputința și blamarea personală pentru că nu poate împiedica niște lucruri să se întâmple își găsesc defularea în condamnarea soțului, iar refugiul pentru o cât de plăpândă și de palpabilă normalitate îl găsește într-un sentiment de dragoste pentru fratele acestuia. Războiul distruge fără să se uite înapoi la consecințe, dar poate să ofere și o salvare? Putem să considerăm reprobabilă o dorință arzătoare de a te agăța de orice poate părea un colac de salvare din ororile pe care le trăiești și putem să mai judecăm drept ce e acceptabil și ce nu așa cum o făceam înainte?  

Oana Marcu este Beenina, fata cea mare, iar Alexandra Stroe Semira, cea mică. Doi copii împinși cu brutalitate spre o maturizare pentru care nu sunt pregătiți, să își asume și să înțeleagă de ce realitatea în care trăiesc îi forțează să lepede copilăria și să pășească în viață precum adulții. Oana Marcu este o Beenina epuizată fizic și mental, obligată de împrejurări să contribuie la întreținerea familiei sale cum nicio tânără în pragul adolescenței nu ar trebui vreodată să o facă. Răzvrătită, cu nervii întinși la maxim, fata cea mare capătă în interpretarea Oanei o aură de salvatoare care este însă pe cale să piardă exact lupta de a se salva pe sine. Actrița lasă să se întrevadă frânturi din candoarea copilului care era odată, frânturi care reușesc să încălzească și să aducă o doză de umanitate prin inocența împroșcată necontenit de noroiul atroce lăsat în urmă de ani de război.

De cealaltă parte, Alexandra Stroe se apropie de Semira cu foarte multă delicatețe. Mezina familiei reușește să mai spere, să mai viseze, să își mai imagineze un viitor departe și îndepărtat de ceea ce trăiește în prezent. Păstrează o anumită doză de puritate pe care realitatea hâdă nu a reușit încă să i-o răpească, mai știe să mângâie și să se gudure, să simtă și să expună acel gen de iubire pe care doar copiii o au. Din ochii ei visători împăienjeniți de ororile pe care le-a văzut și trăit mai răzbate încă o credință în mai bine, o dorință de a vedea mai departe de existența ponosită, mânjită de sacrificii și traume în care se află momentan.

Distribuția este întregită de Andrei Mărcuță care îl interpretează pe Ivan, fratele tatălui întors din război. Zbaterea constantă a personajului între ce e bine și ce e rău, conflictul interior între trădarea fratelui și un sentiment de iubire față de soția acestuia își găsesc o cale să răzbată sincer și dozat prin interpretarea lui Andrei. Nevoia și instinctul de supraviețuire te pot împinge spre acțiuni reprobabile, însă mai poate exista o busola calibrată corect între ce e moral și ce este imoral când tot ce îți dorești e să mai trăiești o zi în plus? Andrei face din Ivan un personaj pe care îl poți condamna, dacă vrei, dacă nu îi înțelegi infirmitatea sufletească, dar îl poți privi și ca pe un antierou salvator sfredelit de nesiguranță și de o dorință acerbă de supraviețuire cu orice preț.

Războiul nu se duce doar acolo, pe front. Interiorul este și el bombardat, pustiit și nimicit. Vieți distruse, suflete pârjolite și dezgolite de sentimente umane, vise înăbușite în fașă, fapte de care nu credeai niciodată că ai fi capabil, urme adânci, răni sângerânde ce nu se vor vindeca niciodată, orori fizice pe care mintea sfărâmată se încăpățânează să le retrăiască iar și iar precum un videocasetofon stricat, traume și abuzuri care îți usucă și îți înnegresc sufletul. Toate se regăsesc în spectacolul Război de la Teatrul Tony Bulandra din Târgoviște, un spectacol dur care te răscolește pe interior și care pune lumina reflectoarelor pe adevăruri inimaginabile și sfredelitoare, adevăruri care există și sunt atât de aproape de noi oricât ne-am dori să fie doar un produs al imaginației.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top