Paris, 1942. În plină teroare și incertitudine ce planează din partea naziștilor, evreul Joseph Haffmann decide să își lase atelierul de bijuterii unuia dintre angajații săi, lui Pierre Vigneau. Singura rugăminte este ca Joseph să își găsească adăpost în pivnița familiei Vigneau și să împartă câștigurile rezultate în urma vânzărilor cu el. Pierre acceptă, dar propune, la rândul său, un pact. Poate imoral, poate de-a dreptul scandalos sau poate pur și simplu… uman.
Așa începe Adio, domnule Haffmann, cea mai recentă premieră ce a avut loc la Teatrul Național din București sub bagheta regizorală a lui Felix Alexa. Pornind de la piesa scrisă de francezul Jean-Philippe Daguerre și care a obținut în 2018 patru premii Molière, cea mai înaltă distincție teatrală din Franța, Felix Alexa a imaginat și transpus scenic un spectacol curat, sincer, pe care nu-l încarcă deloc cu artificii bombastice ci îl lasă pur și simplu să curgă. Depistează abil și inteligent punctele cheie ale piesei și le potențează scenic și actoricește, ghidându-și actorii către o zonă foarte naturală și firească. Se simte povestea, se simte emoția, nu există nevoia de a înflori reacții sau de a arunca în aer gesturi care să dinamiteze acțiunea.
Aspectul principal pe care se concentrează montarea de la Teatrul Național îl reprezintă dilema morală a pactului dintre Joseph și Pierre. Cât de departe suntem dispuși să mergem pentru a obține ceva ce ne dorim cu orice preț? Cât suntem în stare să lăsăm de la noi, să închidem ochii și să strângem din dinți deși celulele din corpul nostru poate urlă și se răzvrătesc de indignare? Și, de cealaltă parte, cât putem accepta de la cei din jurul nostru atunci când efectiv nu avem nicio scăpare dintr-o temniță bine zăvorâtă? Sigur, datele socio-politice ale acelor ani își spun și ele cuvântul și acționează precum un personaj care pândește din umbră, care se strecoară și se insinuează în viețile și casa personajelor, așteptând parcă să le dea lovitura de grație. Întreg cadrul politic din acele vremuri planează sufocant asupra tuturor, personajul invizibil care are la cheremul său soarta fiecărui personaj ce-i trece calea.
Alexandru Potocean îi dă viață lui Pierre cu gingașie și cu o timiditate gândită și simțită în profunzime. A fost o bucurie să îl descopăr în acest rol, având în gând multe alte partituri interpretate de el fie în teatru, fie în film. Este plin de candoare pe care o face să strălucească picurându-i doza exactă de stângăcie și de reținere care te fac să-l îndrăgești cu ușurință pe Pierre. Strecoară note de umor cu o naturalețe dezinvoltă și își înalță personajul ca mai apoi să îl lase să cadă în adâncurile neputinței și nesiguranței protejându-i în permanență gradul acela de inocență și de aparentă naivitate. Își asumă însă și total izbucnirile de forță care îi întregesc universul lui Pierre – iar în monologul lui Shylock este complet electrizant. Adăugăm și momentele sale de step prin care reușește să puncteze excelent tensiunea crescând a acțiunilor ce se desfășoară în același timp într-o altă parte a scenei și rezultă un personaj complex pe care Alexandru Potocean și-l face al lui cu migală și cu un firesc extraordinar.
Richard Bovnoczki îl portretizează pe Joseph Haffmann exact așa cum îmi imaginam că ar face-o: cu o decență fină, trasându-i personajului său cu o mână sigură și experimentată un echilibru interior pe care acesta încearcă din răsputeri să îl mențină în picioare. Îi observi frământările, observi și simți cum ele încearcă să îi revendice bucăți din viață și să îl facă să cedeze, să se lase pradă fricii. Alexandra Sălceanu este frumoasa și diafana Isabelle Vigneau, tânăra soție a lui Pierre. Actrița își ghidează cu sinceritate și convingere personajul printre toate obstacolele mentale pe care le are de înfruntat din momentul în care află de pactul dintre soțul ei și Joseph. Când caldă și iubitoare, când circumspectă și temătoare, Alexandra lasă să se întrevadă în Isabelle și niște sentimente atent ascunse. Comportamentul ei, pe alocuri, te face să te întrebi ce se petrece cu adevărat în mintea tinerei, ce își dorește ea cu adevărat? Este oare iubirea față de soț de neclintit sau, ca orice iubire, rămâne în picioare până când este cu adevărat provocată și pusă sub lupa necruțătoare a îndoielii?
Piesa de teatru Adio, domnule Haffmann a fost scrisă de Jean-Philippe Daguerre având la baza și un personaj real, Otto Abetz, ambasadorul Germaniei în Franța la începutul anilor ’40 și care a stat la baza confiscării unor prestigioase colecții de artă deținute de colecționari evrei. Spectacolul se încheie cu venirea la cină la familia Vigneau a cuplului Otto-Suzanne Abetz. Tensiunea și încordarea totală planează asupra acestei întâlniri în ciuda „eforturilor” celor doi Abetz de a detensiona atmosfera cu glume și cu atitudini relaxate. Andrei Finți se achită onorabil de rolul amenințătorului Otto, știind când să își îndulcească limbajul și atitudinea și când se impune o postură menită să ceară respect și să semene teamă. Emilia Popescu este o Suzanne delicioasă, cu gesturi și reacții excelent gândite și punctate și cu un tip de umor ce îi vine mânușă. A găsit exact linia aceea extrem de fină ce delimitează o atitudine complet destină și jovială de cea care ar fi capabilă să îți pună capăt zilelor cu o singură frază. Iar Emilia Popescu are tot talentul și toată experiența pentru a fi un funambul excelent între aceste două stări între care alunecă permanent cu o naturalețe fără niciun cusur.
Spectacolul nostru este despre ființe fragile aruncate în vâltoarea istoriei și a evenimentelor personale ce o iau razna, a declarat Felix Alexa despre Adio, domnule Haffmann. Într-adevăr, personajele din acest spectacol au, fiecare dintre ele, un soi de delicatețe care-i face extrem de umani și de aproape de noi. Puși în fața unor situații mai mult decât speciale, forțați fiind de împrejurări să reconsiderăm tot ceea ce gândeam despre noi până la momentul respectiv, mă întreb oare pentru câți dintre noi curajul este întotdeauna, într-adevăr, mai tare decât frica?