Sărbătorile – și mai ales mesele festive de sărbători – reprezintă prilejul perfect pentru a te întâlni și a petrece niște momente frumoase și de calitate cu familia. Ne-a fost insuflată această imagine de basm cu masa întinsă, cu bucate gustoase și aburinde și cu toată lumea adunată, veselă și iubitoare. Câteva ore în care, nu-i așa, „suntem mai buni”, în care ne strângem în brațe, ne umplem unii pe alții de vorbe frumoase și de complimente, ne povestim noutățile și reușitele și ne lăsăm cuprinși de feeria momentului în timp ce zâmbim frumos și sincer. Cel puțin în teorie. În practică, însă, imaginea aceasta intens promovată în media are mari șanse să fie distorsionată de orgolii personale, de ranchiuni care de-abia așteaptă un motiv pentru a ieși la suprafață, de frustrări acumulate și nerezolvate, de invidii, traume și decepții nerostite îngropate sub preș. Adună toata familia laolaltă și e posibil ca, în locul unor amintiri atât de frumoase și de prețioase încât sunt demne de pus în ramă, să te trezești în mijlocul unei tornade care mătură tot spiritul sărbătorilor, lăsând în loc doar gândul că anul viitor mai bine stai singur acasă.
Spectacolul „Reguli de viață” de la Teatrul de Comedie, atent regizat de către Ioana Petre, ne desenează exact această linie fină între o întrunire fericită de familie și un dezastru de sărbători ce de-abia așteaptă să izbucnească. Masa de Crăciun. Ce prilej mai bun de a te pătrunde de bucuria sărbătorilor de iarnă, de a te întâlni cu restul rudelor și de a petrece împreună niște ore încântătoare? Ce poate să meargă prost când 6 adulți, fiecare cu propriul set de reguli și principii și cu propriile traume dosite de ceilalți, se adună să celebreze împreună Crăciunul?
Matthew vine acasă la părinții săi împreună cu iubita sa, Carrie. El, un avocat proaspăt făcut partener la firma la care lucrează, și-a îngropat bine dorința de a fi actor în lipsa susținerii din partea părinților. Veșnic dornic să placă, să fie „copilul cel bun și minunat”, să fie preferatul mamei măcar acum, când este adult, este incapabil să deraieze de la încercările sale de a fi perfect în toate. Ea, actriță dornică de recunoaștere, dar încă fără succes profesional, îi împărtășește dorința consumatoare de a fi plăcută, însă încercările sale sunt prea stridente pentru spiritul conformist și tradițional al familiei în care încearcă din răsputeri să se integreze.
Ionuț Grama îl creionează pe Matthew cu un minunat spirit ludic, îl jonglează cu dibăcie și atenție printre toate încercările pe care i le scoate în cale întâlnirea cu restul rudelor și îi dozează perfect desconspirarea adevăratelor sentimente și trăiri emoționale. Smaranda Caragea o scoate din anonimat pe exuberanta și agitata Carrie. O umple de energie, îi transformă gelozia într-o presantă și arzătoare dorință de a face parte dintr-un întreg și îi citești în ochi drama îngrozitoare prin care trece atunci când își dă seama că a făcut câte o prostie sau că a sărit, din nou, calul.
De cealaltă parte se situează Adam și Sheena, căsătoriți și părinții unei fete de 14 diagnosticată recent cu oboseală cronică. Andreea Vasile o portretizează pe Sheena cu o atenție foarte calculată pentru grija pe care i-o poartă copilului său pe care încearcă să îl salveze de depresia în care este adâncit. Această salvare devine un scop al vieții, un punct nevrotic în jurul căruia existența sa ca mama trebuie să graviteze și care sapă diferențe mari și ireconciliabile între ea și soțul său. Nefericită și neînțeleasă, Sheena își caută un refugiu în alcool și în lungile conversații telefonice pline de destăinuiri pe care i le face nu soțului său, ci lui Matthew. Andreea Vasile este sinceră, cu o latură fragilă pe care o lasă să se întrevadă sub mina rece și distantă pe care personajul său trebuie să o adopte ca să poată face față tuturor încercărilor de zi cu zi.
Adam este fratele lui Matthew și un incapabil în a înfrunta cu brio eșecurile vieții. Aparent distant, Adam se îmbracă într-o mantie a nepăsării prin care revarsă din când în când ironii la adresa celor din jur. Luatul peste picior și sarcasmul sunt doar mecanisme de adaptare la ceea ce i se întâmplă, propriul său set de reguli interioare prin care reușește să țină pasul cu dramele vieții sale pe care nu reușește să o controleze. Cătălin Babliuc îl înzestrează pe Adam cu foarte multă naturalețe, cu o forță conflictuală pe care știe cum să o dozeze, dar și cu un soi aparte de gingășie de-abia întrevăzută, dar care face parte din sufletul său apăsat de problemele cotidiene.
Peste toți domnește Edith. Mama. O mamă dependentă de pastile și dependentă de a da ordine pentru a-și păstra o vagă senzație că este stăpână pe situație. că astfel deține controlul și asupra vieții sale și asupra celorlați. O viață împărțită cu un soț care mai mult lipsea decât era pe acasă, o viață în care nu a știut niciodată cum să aibă într-adevăr grijă de copiii săi și cum să-i iubească real și necondiționat. Manuela Ciucur portretizează extrem de veridic și nuanțat o mamă superficială care se agață de tradiții pentru a întreține o falsă imagine de normalitate. I se alătură și soțul cel cu dor-de-ducă acum bolnav, dar care stăpânește în continuare destinele întregii familii și avem astfel întregită imaginea unei mese de sărbători care și-a încălcat propriile reguli tradiționale de disciplină.
Toți ne ghidăm după niște reguli – fie că sunt impuse de societate și ni le-am interiorizat, fie că sunt autoimpuse în încercarea de a face față realităților de zi cu zi care ne iscodesc din toate ungherele. Ne comportăm într-un anume fel ca să reușim să mai supraviețuim încă o zi, ne dezvoltăm mecanisme care să ne ghideze printre jaloanele unui „bine” pe care încercăm să îl respectăm și care să ne protejeze de noi și de ceilalți. Ducem după noi bagaje emoționale de care nu înțelegem exact cum trebuie să ne debarasăm, „facem frumos” pentru că așa am fost învățați că trebuie să reacționăm și ajungem să defulăm atunci când se umple paharul. Uneori paharul se revarsă exact atunci când nu ar fi indicat să o facă – de exemplu fix când ar trebui să fim inundați de spiritul bun și frumos al sărbătorilor. Dar care ar mai fi plăcerea de a avea reguli de conduită personală dacă nu le-am mai și încălca din când în când?