Oana Rusu este, în primul rând, un Om de la care avem multe de învățat. Despre viață, despre relații, despre familie, despre iubire, dedicare, determinare, curaj, bunătate. Este fascinantă de urmărit pe scenă, cu o putere enormă de transformare și de transmitere a emoțiilor. Ea în sine este o poveste frumoasă, tocmai bună de ascultat la gura sobei în timp ce afară ninge liniștit. De fapt, Oana Rusu este o poveste pentru toate anotimpurile și pentru toți oamenii așa că vă invit să o cunoașteți măcar un pic din interviul pe care îl regăsiți mai jos.
♣ ♣ ♣
Oana, ce ai spune despre tine cuiva care nu te cunoaște? Cum te-ai descrie?
În primul rând aș fi eu prima care pune întrebările și aș asculta. Îmi pace să-i provoc pe oameni să vorbească, să-i cunosc. Îmi place sa ascult. Poate e și o formă ascunsă de egoism, îmi place să mă imaginez în poveștile lor, dar asta nu înseamnă că nu ascult cu atenție când cineva îmi vorbește. Încă roșesc dacă sunt într-o discuție sau într-o situație mai puțin obișnuită. Îmi place mult meseria pe care o am, la asta mă pricep cel mai bine, deși – vorba unei prietene – nu aș muri niciodată de foame pentru că știu foarte bine să fiu și femeie de serviciu.
Echilibrul în viața unui artist pare plictisitor, neofertant pentru ocazii de genul acesta (interviuri, cărți, filme etc), dar pentru mine este o realitate fără de care nu pot funcționa. Așadar am o familie care îmi este aer, fără de care nu ar mai exista nimic. Nici măcar teatru.
Hai să o luăm cu începutul. Ești din Iași și vii dintr-o familie de ursari, cu mama româncă și tatăl rom. Povestește-mi un pic cum a fost copilăria ta și care au fost reperele insuflate în/de familie.
Apropo de familia de ursari: am fost foarte apropiată în copilărie de vară-mea, Cătălina, și cum tot visam să mă fac cântăreață râdeam împreună: – Cum ar fi – îmi spunea ea – să ajungi vedetă și să îți începi interviurile cu „am crescut într-o familie de ursari…” și apoi dă-i hlizeală. Iată-mă ajunsă în momentul acela deci… cu dedicație pentru vară-mea, Cătălina!
Copilăria a fost de vis. Cu mulți frați (suntem cinci copii: trei băieți și două fete), prieteni, verișori, cu jocuri de acum pierdute și mai ales fără diferențe între copii de rromi sau români. Părinții mei au făcut tot posibilul ca noi toți să ne ținem de carte în primul rând și le mulțumesc pentru asta. Apoi îmi amintesc seri întregi în care ne vorbeau despre dragostea de frate, cu povești și exemple din copilăria lor. Au ținut foarte mult ca noi, frații, să ne iubim și să ne respectăm. Din nou le mulțumesc. Mereu am avut o legătură apropiată cu familia mea extinsă, dacă pot să spun așa – cu bunica, cu verișorii, cu mătușile și unchii mei. Aveam un moment preferat, o dată pe an, în Ajunul Crăciunului, când ne adunam toți și mergeam la „mama bătrâna” – așa îi spuneam noi bunicii din partea tatălui – și o colindam. Avem o colindă a familiei pe care doar noi o știm și asta mi se pare cu totul special.
Ai mai păstrat și acum din tradițiile pe care le aveați când erai tu mică?
Oarecum. Ai mei sunt păstrătorii tradiției momentan. Dacă merg la Iași particip și eu la acele obiceiuri. Cred că faptul că părinții mei sunt în viață ne dă nouă, fraților, o oarecare reținere în a prelua ceea ce fac de obicei tata sau mama. Este un moment, totuși, în care ne adunăm, de cele mai multe ori online – la colinda pe care o cântam acasă la bunica. Vreau foarte mult ca acest colind al familiei mele să fie învățat și de copii mei.
Ai povestit la un moment dat că bunica ta a avut un rol important în viața ta, mai ales în perioada copilăriei. Care e cea mai dragă amintire pe care o ai cu voi două?
Nu știu dacă toți nepoții își iubesc atât de mult bunicii, altfel spus nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la bunica mea, Maria, mă ia un dor și un fior de nedescris. E inexplicabil pentru mine, într-un fel, pentru că ea avea mulți nepoți și îi iubea pe toți, și se ducea la toți… era greu să o ai doar pentru tine. Și iată că, într-o vară, eram doar eu la ea. Am stat aproape două săptămâni doar eu cu ea. Pot descrie în amănunt toată perioada, atât de tare mi s-a imprimat în suflet. Cea mai dragă amintire pe care o am cu ea este o după- amiază, doar noi două, în camera ei, eu îi pieptănam părul negru și lung… și ea îmi spunea o poveste. Adoram momentul ăsta!
Oamenii nu-și dau seama cât de ușor poate fi să devii minoritate, să fii subiectul unei discriminări.
Spuneai că nu ai simțit vreodată că ai fost discriminată pentru că ești femeie sau pentru că ești de etnie romă. Totuși, din păcate, încă ne mai luptăm cu un stigmat atunci când unii oameni aud de etnia romă. Dacă ai putea să ajungi la toate aceste persoane care au în continuare aceste prejudecăți, ce le-ai spune?
Dacă oamenii ar avea empatie așa cum au picioare și mâini atunci nimeni nu ar mai discrimina. De multe ori le-am spus oamenilor: dacă ai fi tu în locul ei, lui…. cum crezi că ar fi? Pare prea uzată expresia, dar cred că asta e cheia: să poți să te pui în locul celuilalt pe care îl ataci, discriminezi, abuzezi, să empatizezi cu el. Oamenii nu-și dau seama cât de ușor poate fi să devii minoritate, să fii subiectul unei discriminări. Nu-și pun problema așa, din păcate.
Există vreun lucru pe care simți că l-ai dobândit tocmai pentru că ești romă? Vreo trăsătură aparte, o calitate pe care crezi că nu ai fi avut cum să o dobândești altfel?
Nu știu dacă am dobândit ceva în plus, nu știu cum e să fii altfel decât așa cum sunt. La primul impuls îmi vine să spun că am un pathos atunci când cânt. Poate o fi așa, poate nu. E clar ca atunci când cânt, mai ales cântecele familiei mele, cântecele de la bunica, îmi pun tot sufletul în ele.
Crezi că oamenii sunt, în esență, buni sau răi? Sau totul ține de educație, de experiența de viață, de mediul în care trăim și de oamenii cu care ne înconjurăm?
Ah, mă bagi în conflictul Hobbes vs Rousseau 🙂 Nu știu, nu cred că cineva poate să știe cu exactitate vreodată cum e natura umană. E schimbătoare, adaptabilă, imprevizibilă. E greu de încadrat. Dacă ar fi să dau exemple din propria experiență, cunosc persoane provenite din familii cu educație aleasă și cu stare materială bună, dar care au luat-o pe un drum anapoda… din motive necunoscute. Și invers, persoane din familii modeste, dezorganizate, dar care acum strălucesc și au devenit exemple pentru alții.
E greu să schimbi mentalitatea colectivă? Mă gândesc că, în ultimii ani, au răsărit atâtea exemple minunate de oameni ce aparțin unor minorități și care au arătat lumii întregi cât de greșite sunt prejudecățile la care unora le este așa de greu să renunțe. Și, cu toate astea, aud în continuare expresia „cu o floare nu se face primăvară”…
E nevoie de răbdare, timp și foarte multă încăpățânare să schimbi ceva cu adevarat. Sincer, nu cred că o schimbare în mentalul colectiv poate fi făcută repede. E nevoie de ani, de mulți ani.
Sunt oameni care și-au făcut din acest scop un mod de viață. De fapt nu și-au făcut un scop neapărat din schimbarea mentalului colectiv, cât ajutorarea semenilor. Mă gândesc la fetele de la E-Romnja, la Valeriu Nicolae, la fetele de la Centrul Filia. Sunt oameni dedicați sută la sută acestei idei.
Un pas în această direcție poate fi considerat și apelul făcut de Asociația Actorilor Romi și Compania de Teatru Giuvlipen pentru înființarea Teatrului Rom de Stat. Suntem singura minoritate din România care nu are un teatru. Însă după o primă discuție cu autoritățile lucrurile par să fie în favoarea noastă. Sperăm ca după alegeri părerile și dorința de a pune în practică acest demers să nu se fi schimbat.
Am savurat perioadele de sarcină, mi se părea magic că în pântecul meu se formează o viață.
Anul trecut ai fost selectată să participi la „10 pentru film” în cadrul TIFF. Cum a fost această experiență? Cum vezi și cum simți tu vezi industria cinematografică de la noi?
În primul rând m-am bucurat foarte mult cand am fost propusă pentru preselecție. Oana Stoica mi-a făcut această bucurie după ce a văzut spectacolul Cultul personalității. E o șansă pe care nu o întâlnești prea des, să fii văzut, analizat, susținut de anumiți membri ai juriului de preselecție. Mi se pare cel mai bun mod de a intra în circuit. Bineînțeles, atunci când am aflat că am luat preselecția m-am bucurat și mai mult!
A început apoi răsfățul: ședințe foto cu Adi Bulboacă, sesiune de styling cu Silvia Aștilean, interviuri cu Cătălin Dordea, întâlniri cu ceilalți colegi aleși și cireașa de pe tort: filmarea scurtmetrajului de prezentare cu Paul Negoescu. Prezența în festival a fost de vis: am avut întâlniri și discuții cu foarte mulți oameni frumoși: Oana Giurgiu, Adina Pintilie, Vlad Ivanov, Iulia Rugină, Viorica Capdefier, Florentina Bratfanof, Corneliu Porumboiu, Marius Olteanu.
Văd și simt industria cinematografică deocamdată de pe margine, din fotoliul de spectator. Și o văd bine. Știi vorba aia, și din sală se învață mult, se fură. Bineînțeles, nimic nu se compară cu experiența din platoul de filmare. Ce să zic, marile întâlniri nu sunt previzibile.
Ai făcut facultatea de teatru la Târgu Mureș și apoi ai fost angajată pentru doi ani la Teatrul Regina Maria din Oradea. Pe urmă ai plecat în Italia vreme de un an unde ai vrut să faci teatru. Cum ți-a fost să fii departe de casă și de ai tăi în toată această perioadă? Ce ai învățat despre tine cu această ocazie?
Când am plecat în Italia eram deja departe de casă, eram chiar în capătul opus al țării. Din Oradea până în Iași făceam ore bune cu trenul. Am plecat de acasă când am intrat la facultate așa că putem să spunem că eram oarecum acomodată cu ideea distanței. În Italia aveam doi frați, iar sora mea era la Florența să vadă spectacolul cu care venisem de la Oradea. Apoi, după spectacol, nu m-am mai întors în țară.
Experiența Italia a fost necesară, m-a făcut să ies din confortul actorului angajat, mulțumit cu puțin și speriat de București. În situații extreme reușești să vezi lucrurile mai departe de tine, să vezi un context mai amplu. Am fost forțată să mă întorc, nu am făcut-o de bunăvoie. Aveam atunci încă nevoie de viză, m-am întors cu viza expirată, cu peripeții la vamă… M-am întors cu sentimentul că lumea e atât de mare și că eu văd, cunosc atât de puțin din ea. M-am întors fără frică de alții mai mari și mai talentați. Îi comparam în mintea mea cu alții mai mari decât ei. În Italia m-am îndrăgostit de Fellini, am stat în Fregene, aproape de Roma, un sătuc alăturat de cel în care a trăit Fellini. Mă uitam la La Strada, la Nopțile Cabiriei, la Giulieta și spiritele și încercam să recunosc locurile din apropiere, din Roma etc. Actrița Giulietta Masina m-a fascinat complet!
În contextul actual te vezi plecând din țară alături de familie pe o perioadă determinată sau poate chiar definitiv?
Aș mai pleca din țară doar dacă ar trebui să lucrez în domeniul meu pe o perioadă determinată. Definitiv aș pleca la pensie – dacă ai noștri copii vor studia/lucra în alte țări, ceea ce le doresc.
Iubești muzica și să cânți de când erai mică. Și ești foarte bună! Acum ești angajată la Teatrul de Operetă din București. Am mai povestit aici pe site despre cum se vede zona aceasta a musical-ului din România, dar aș vrea să te întreb pe tine cum se vede și cum se simte din interior? S-au făcut progrese în ultimii ani?
Muzicalul e un gen de spectacol de care te îndrăgostești definitiv sau pe care îl urăști pur și simplu. Cale de mijloc nu e. Am auzit de multe ori replica: Dar de ce începe actorul să cânte așa, dintr-odată? E o convenție pe care o înțelegi și o accepți și te lași dus de muzică sau nu.
Eu ador muzicalul, îmi dă o stare de bucurie pură, bucurie 100%!
În 2008, când am lucrat la muzicalul Cabaret, erau multe situații noi pentru personalul din teatru: pentru artiștii din orchestră să cânte în alt stil, pentru soliștii de clasic să cânte în cu totul alt stil, pentru sunetiști să regleze peste 20 de lavaliere, pentru balerini să cânte, pentru artiștii lirici să interpreteze sau să danseze și tot așa. Cu siguranță acum toți sunt mult mai acomodați cu toate aceste situații, au prins gustul muzicalului și o fac cu multă plăcere. Da, s-au făcut mari progrese în toate compartimentele și cred sincer că muzicalul va ocupa din ce în ce mai mult teren în următorii ani.
Ai avut recent premiera cu spectacolul „Matern” (concept şi scenariu: Alice Monica Marinescu). Ești mamă de fată și de băiat.. Cum a fost pentru tine experiența maternității? Ce consideri că ar fi important să știe orice femeie despre perioada sarcinii și, mai apoi, despre a fi mamă?
Spectacolul Matern pornește de la experiențele de viață ale partenerei de scenă, Alice Monica Marinescu. Se pare că am devenit un alt pion din mintea ei și am rolul de a contraargumenta sau completa experiențele ei – experiențe care, da, pot fi recunoscute de multe mame. Experiențe care nu coincid cu ale mele. Experiențe despre care ea avut puterea să scrie și pe care a avut curajul să le facă publice.
Eu fac parte din categoria fericitelor. Am savurat perioadele de sarcină, mi se părea magic că în pântecul meu se formează o viață. Nu mi-a fost frică, nu mi-a fost rău, mă uitam aproape zilnic pe net să văd în săptămana X ce se dezvoltă – aaa, acum ii crește părul sau mai știu eu ce – și tot așa. Perioada de alaptare mi-a plăcut cel mai mult. Cuvintele sunt sărace… Să-ți hrănești copilul cu lapte din sânul tău…. suprem!
Experiențele sunt foarte diferite de la caz la caz, nu pot să dau sfaturi. Informație poți avea din foarte multe surse. Greu mi se pare să alegi. Eu mă uitam pe un singur site unde găsisem dezvoltarea fătului pe săptămâni. În rest nu am citit nimic. Am avut foarte mult sprijin și răsfăț din partea soțului meu, cred că și asta a contribuit enorm de mult la acestă stare euforică. Am călătorit foarte mult când ei erau foarte mici și eu eram în concediu.
Cred că startul e important, eu mi-am dorit copii, nu s-a întâmplat să îi am. Așa că mi-am asumat tot ceea urma să se întâmple. Repet: sigur nu ar fi fost la fel dacă nu aș fi avut partenerul aproape. Ca mamă, am învățat să iubesc cât infinitul, cât tot universul, cât toate galaxiile… și tot așa. Expresiile tu ești viața mea, tu ești lumina mea, cine e sufletul meu frumos și bun? devin parte din vocabular, fără să simți vreun moment că e prea mult.
Da, uneori cred în utopii.
Care ți se pare că este cea mai răspândită prejudecată despre tot ceea ce înseamnă a fi mamă?
Ha, avem un cântec în spectacol despre instinctul matern. M-am uitat in dex și la definiția cuvântului „instinct” nu apare și sensul sau completarea de instinct matern. Asta e, toată lumea (sau multă lume) crede că dacă unei femei îi pui un copil în brațe instinctiv o să știe ce să facă. Se pare că nu! Și cel mai greu nu e pentru ea, cel mai greu e pentru ceilalți să nu o judece.
Tot acum, recent, ai mai avut o premieră, Capete Înfierbântate 2020 (regizat de David Schwartz), care adresează subiectul arzător al pandemiei cu care ne confruntăm de luni bune deja. Ce a însemnat pentru tine acest spectacol? Sunt oamenii pregătiți să vadă spectacole care vorbesc deja despre coronavirus și despre felul în care ne afectează? Cu alte cuvinte, crezi că e un fel de awareness pe care îl aduce acest spectacol în vremurile acestea ciudate pe care le trăim?
Teatrul politic își are locul lui bine stabilit în peisajul teatral din România. Mihaela Michailov și David Schwartz împreună cu echipa lor fac spectacole de acest gen de ceva timp. Au o determinare, o convingere și un profesionalism greu de întrecut. M-am bucurat când David mi-a propus această colaborare. Ne-am întâlnit în luna mai și urma ca el și Mihaela să facă documentare. Apoi ne-am întâlnit în iunie și cu Alexandru Potocean să lucrăm la câteva scene, urmând ca din august să începem lucrul efectiv la spectacol. Așadar, tot textul, toate situațiile sunt extrem de bine documentate, nici un cuvânt nu e întamplator sau neadevarat.
Da, oamenii au mereu nevoie să știe ce e cu realitatea în care trăiesc, au nevoie să vadă o imagine de ansamblu a celor 30 de ani în care în România s-a distrus cam tot ce era bun și necesar. Și cred în puterea spectacolului viu deși nu am reușit să facem decât două vizionări cu public restrâns…
În plus, situațiile prezentate în spectacol, pe cât de reale sunt, reușim să le prezentăm cu doza de umor necesară. Un umor dulce-amar pe care nu-l poți găsi într-o știre găsită pe net sau prezentată la televizor.
Da, din păcate, ați avut doar două vizionări cu public, dar spectacolele au fost transmise în mediul online în ultima perioadă. Cum ți se pare experiența vizionării lor din confortul casei? Cum ai simțit toată această trecere a spectacolelor de teatru în online din ultimele luni?
Experiența vizionării unui spectacol din confortul casei mi se pare asemănătoare unui urlet într-o cameră antifonată. E ca un vis în care vrei să strigi, dar nu ai voce. Și cu asta cred că am spus tot.
În încheiere aș vrea, te-aș ruga să transmiți un mesaj tuturor celor care citesc acest interviu. Să le transmiți un gând, o idee pozitivă în care tu crezi cu tot sufletul și care consideri că ar putea să schimbe niște lucruri în bine dacă mai mulți oameni ar face lucrul respectiv.
Știți filmul Pay it forward? Ideea e simplă, dar nimic simplu nu e simplu: fă un bine unei persoane, fără să aștepți să-ți facă un bine înapoi, iar respectiva persoană să facă la rândul ei un bine altor trei persoane, care la randul lor să facă un bine altor trei persoane și tot așa, la nesfârșit. Și dacă toți am face un bine celui de lângă noi…. poate lucrurile ar sta altfel. Da, uneori cred în utopii.
♣ ♣ ♣