Eric Emmanuel-Schmitt este cu siguranță unul dintre scriitorii mei preferați. L-am descoperit exact prin aceasă carte cred că acum vreo 10 ani și l-am redescoperit acum vreo 6 prin ‘Cea mai frumoasă carte din lume’, iar de atunci am încercat să citesc aproape tot ce a apărut la noi sub semnătura lui. Am aflat acum, documentându-mă pentru această recenzie, că ‘Domnul Ibrahim și florile din Coran’ a fost scrisă inițial sub forma unui piese de teatru și apoi rescrisă sub forma unui scurt roman, al doilea din seria cu temă religioasă ‘Ciclul invizibilului’.
Chris Simion Mercurian semnează regia, traducerea și dramatizarea spectacolului de la Metropolis care se bucură și de o scenografie foarte frumoasă și ingenioasă în același timp semnată de Maria Miu. Te duce cu gândul la faptul că viețile noastre sunt, în esență, mereu niște călătorii inițiatice în care ne tot (re)descoperim. Spectacolul ne spune povestea lui Momo, un puști evreu de 11 ani prieten cu domnul Ibrahim, care deține o băcănie și care este ‘singurul arab de pe strada evreiască’. Cu răbdare, prietenie și afecțiune el îl va ghida pe Momo să depășească momentele grele și triste ale vieții trăite cu un tată ursuz și sever și îl va ajuta să înțeleagă mult mai bine sentimentele și experiențele prin care va trece.
Vlad Logigan este Momo, iar Vlad Logigan ar trebui să zâmbească mereu. Știu că poate chestia asta sună total absurd, dar totuși nu vreau să o șterg pentru că atunci când el zâmbește simți că o face din tot sufletul. Toate trăsăturile sale se luminează și parcă, într-o fracțiune de secundă, toată starea lui bună și veselia din sufletul lui ți se transmit și ție, chiar dacă tu ești în sală și el pe scenă. Este ca o poartă către sufletul lui, către sufletul personajului și către toate emoțiile cuprinse acolo. Chiar dacă interpretează un puști de 11 ani, Vlad Logigan nu se joacă. De fapt, ba da, o face, dar într-un stil atât de pur și de firesc încât este fix ce trebuie. Extrem de nuanțat, este pregătit mereu să jongleze cu stările emoționale și cu ce are de făcut în scenă. Este atât de cald, de pozitiv și de sufletist încât te cucerește total.
Marian Râlea este, cumva, o poveste în sine – asta și datorită Magicianului din el. El este domnul Ibrahim și este o reală bucurie sufletească să îl vezi pe scenă construind acest personaj. O face cu multă răbdare și cu foarte mult calm, iar calmul lui devine și calmul tău. În mijlocul tuturor situațiilor tensionate din viața lui Momo , calmul lui este o eleganță în sine. Are exact doza potrivită de înțelepciune pe care o condimentează cu un umor fin, iar aplecarea sa părintească și protectoare asupra lui Momo te determină să îl îndrăgești pe loc.
Claudiu Bleonț este tatăl cel sever al lui Momo situat în antiteză cu bunătatea și căldura domnului Ibrahim. Este adesea furios, chinuit de viața grea pe care este nevoit să o ducă, de banii puțini de care dispune și îl neglijează aproape complet pe Momo care face toate treburile în casă. Am fost tentată să spun că nu își iubește deloc fiul, dar gândul mi-a zburat și la faptul că viața grea pe care o duce l-au dezumanizat cumva și că această asprime și răceală sunt doar un soi de carapace pe care este nevoit să și-o pună pentru a nu fi vulnerabil – e clar că atunci când ești vulnerabil poți să fii mult mai ușor rănit și dezamăgit, așa că preferă să îl țină pe fiul său la distanță pentru a deține controlul.
Distribuția este completată de Elena Penescu și de Amelia Ursu care își punctează bine personajele, cele două prostituate la care apelează Momo în această călătorie inițiatică a lui și de Lia Bugnar, o prezență tare delicată în rolul mamei lui Momo. Ea reușește să transmită cu grație acea emoție și acel regret eminamente visceral de a nu fi fost parte din viața lui în toți acești ani de când l-a părăsit, la scurt timp după ce l-a născut, precum și bucuria de a-l regăsi și de a se reapropia de el.
Acest spectacol e o poveste tare frumoasă despre încredere, iubire, prietenie, speranță, dar și despre descoperirea sinelui și a lumii. În același timp este, pe alocuri, despre religie, dar mult mai degrabă despre credință și despre cum ar trebui să scoată din oameni lucruri bune și să te îndemne la iubire și iertare, nu la învrajbire și răzbunare. E un spectacol unde, atunci când râzi, râzi din toată inima, iar atunci când ți se umezesc ochii simți foarte bine ce schimbări provoacă prin interiorul tău. Și, pe lângă toate emoțiile … pac un zâmbet și totul devine mult mai simplu! Serios vă zic, încercați asta cu zâmbetul, pentru că zâmbetul vine din noi și e un lucru atât de bun să îl împărțim cu ceilalți – și să mergem la teatru, că ne face bine prin suflet!
