Pe Alexandru Potocean nu îl găsiți pe rețelele de socializare oricât l-ați căuta. Nu se ascunde sub un vreun cont fals, nu urmărește din umbră ce se întâmplă pe facebook sau pe instagram. Poate vă întrebați de ce – mai ales acum când se tot spune că tocmai aceste rețele de socializare ne-au ajutat, chipurile, să ieșim cât de cât normali din pandemie. Răspunsul e cât se poate de simplu: pentru că nu îl interesează. Nu le găsește nicio utilitate și preferă să-și trăiască viața departe de toate postările și check in-urile zilnice. Și nici nu-i nevoie să îi spionați activitate în online pentru că îl găsiți jucând într-o multitudine de spectacole de teatru în București (este angajat la Teatrul Național din București și colaborează cu Teatrul Odeon și Centrul de Teatru Educațional Replika), dar și într-o grămadă de filme și scurtmetraje, fie în cinema, fie pe platformele Youtube, Netflix și HBO – o listă completă găsiți spre finalul interviului ce urmează.
Și pe bună dreptate că pe Alex îl găsiți pe atâtea scene și tipuri de ecrane: este conștiincios și extrem de muncitor, e dedicat și mai mult decât pasionat de meseria aceasta care cere atât de multe de la practicanții săi, e super carismatic și șarmant, complet surprinzător pentru că se pricepe atât de bine să ia cele mai diferite forme și să dea naștere celor mai felurite nuanțe. E foarte talentat, are umor și e poate ușor atipic într-un mod dezarmant. E altfel și e foarte ok cu felul în care este. Nu-i prea place să-și expună viața personală, ține mult la intimitatea sa, iar interviul pe care l-am făcut împreună este și el un pic altfel față de majoritea interviurilor pe care le-a dat.
N-am vrut să ai adresez aceleași întrebări despre proiectele sale profesionale la care Alex a mai tot răspuns în interviuri pe care le găsiți pe internet, așa că am preferat să vorbim, printre altele, despre ce lucruri a aflat despre el în perioada pandemiei, despre pasiunea sa pentru motoare, despre viața sa personală și cum l-a afectat presiunea socială ani la rândul, despre rolul și influența rețelelor de socializare, exigențe personale, provocări și manierisme. Vă invit să îl cunoașteți și un pic altfel pe talentatul Alexandru Potocean.
P.S. L-am întrebat pe Alex ce ar spune despre interviul acesta dacă ar fi să îl promoveze undeva și mi-a zis: „Am fost întrebat despre una, despre alta și am răspuns sincer, direct și curajos, fără abureli sau vreo urmă de autocenzură! Asta cred, asta gândesc. Îmi asum!”
♣ ♣ ♣
Ce ai spune despre tine unei persoane care nu te cunoaște? Există niște lucruri esențiale pe care ai vrea să le știe cineva despre tine din capul locului?
Nu cred că există vreo definiție standard pe care o spui despre tine oricui. Și nici nu cred în discursul ăla cu „mă numesc Alex Potocean, am 37 de ani etc., etc”. Dacă ar fi într-adevăr un lucru pe care l-aș spune ar fi că fac ce vreau, când vreau și cum vreau în privința lucrurilor care țin de mine, de viața mea sau de raportul pe care îl am cu alte persoane.
Spuneai la un moment dat că te-ai descrie ca fiind introvertit. Te-ai gândit vreodată de unde vine asta? Crezi că ar putea să se fi născut în copilărie?
Se poate să se fi născut atunci ca un soi de rezistență în fața autorității, imi dau seama cumva de asta acum. Pe de altă parte însă, cred că s-a născut și din situațiile în care mă gândeam că și dacă sunt extrovertit și spun tot ce îmi trece prin minte… ce o să se întâmple? Nimic. Tot vor exista o groază de alte păreri, așa că ce rost are să zic mereu tot ce gândesc? Sigur, dacă nu îmi convine ceva o să vin să spun lucrul respectiv pentru că așa cred că e mai bine pentru igiena mea interioară, dar asta nu înseamnă că se vor schimba fundamental niște lucruri doar pentru că mi-am expus eu o părere. Eu nu sunt o fire conflictuală oricum așa că tendința de a fi mai introvertit poate să fie susținută și de chestia asta. Oricum, cred că am ajuns să avem, în general, o comunicare defectuoasă. Avem atâtea medii de comunicare la dispoziție care cred că de fapt ne fac mai mult rău decât bine pentru că nu mai știm ce înseamnă de fapt să comunicăm eficient. Vorbim, dar nu ne înțelegem unii cu alții de multe ori. Rareori vrei de fapt să știi ce se întâmplă cu celălalt la modul real. E atât de mult zgomot în jurul nostru pe care îl interpretăm drept comunicare…
Apropo de asta, crezi că pandemia asta ne-a adus într-adevăr împreună sau poate de fapt ne-am dat seama că unele lucruri pe care le făceam înainte nu erau de fapt ok și pandemia ne-a ajutat să ne dăm seama de lucrul acesta?
Cred că o să fie o bulă care va gândi că totul e bine, suntem imunizați, hai să ieșim pe străzi împreună și să ne iubim… după care intervine inerția și revii la cum erai de fapt înainte, la același haos și alergătură pentru că nu poți să ștergi cu un singur an tot ce a fost înainte. Sau, după ce se va sparge această bulă de iubire, vom începe să punem niște stopuri pe la autoritate, să tragem niște semnale de alarmă. Au început să mai apară niște voci, dar instinctul acesta de turmă nu cred că ne poate ajuta să schimbăm niște lucruri din temelie. Poate în următorii zece ani vom vedea ce se va întămpla și cum ne-a afectat pe bune această pandemie.
Ți-au lipsit interacțiunile cu prietenii în perioada asta de stat în casă?
Eu nu sunt tocmai cea mai sociabilă dintre persoane, nu mi-a lipsit în mod special contactul cu alte persoane în pandemie. Mi-a plăcut însă că, după ce s-au ridicat restricțiile, eu am fost cel care a inițiat o serie de reîntâlniri, chestie care înainte era cam de neimaginat pentru mine.
Deci nu aveai neapărat o viață socială super activă înainte.
Nu-s cea mai sociabilă persoană, dar nici nu sunt un singuratic. Cel puțin așa am observat anii trecuți. Dar sunt un om care ține la prietenii lui – la oamenii pe care chiar îi consider prieteni și care nu sunt foarte mulți. Sunt destul de ciufut la capitolul ăsta, vreau să am ce să învăț de la un om pe care îl consider prieten, să am lejeritatea comunicării cu persoana respectivă. Eu nu cred în chestia aia că toți suntem prieteni. Nu, nu suntem! Pentru mine testul timpului are multe de zis pe acest aspect.
Nu am deloc mentalitatea aceea de victimă, să mă lamentez și să mă plâng de cum sunt și ce greu îmi este mie
Știu că ai mai amintit despre lucrul acesta, dar aș vrea să te întreb despre presiunea socială pe care ai resimțit-o tu în zona vieții personale. Cum simți că te-a afectat, în decursul anilor și cum vezi că se manifestă aceasta în jurul tău?
Presiunea socială legată de „împlinire” cred că e mult mai dureroasă pentru femei. Cred. Nu sunt femeie și sincer, în acest context, mă bucur că nu sunt. Dar am observat asta de-a lungul timpului. La bărbați se trece cu vederea mai ușor. Despre un bărbat care ajunge la o anumită vârstă fără să aibă o familie sau fără să fie căsătorit de obicei se zice că nu s-a maturizat, că nu a intrat și el în „rândul lumii” etc. Dar femeile care aleg asta am observat că sunt privite cu o „milă tragică”. Eu unul acuz genul acesta de gândire denigratoare la adresa lor. De fapt se perpetuează, în multe medii, aceeași idee de sute de ani: menirea femeii este, în primul rând, aceea de mamă! Și atât. Dacă nu e mamă, nu este „împlinită”. Mi se pare foarte grav că de multe ori femeile sunt reduse la acest aspect reproductiv și desființate ca oameni, ca persoane.
În ceea ce mă privește, las presiunea să existe, dacă există. Nu mă deranjează. Este alegerea mea conștientă. Mi-o asum. Nu vreau să fac ce consideră alții că ar trebui să fac, vreau să fiu eu împăcat cu mine. Oricum, văd că în prezent s-au mai rărit întrebările de genul acesta, cel puțin prin mediile în care mă învârt eu. Drept urmare pot să îndrăznesc să sper că anumite lucruri s-au mai schimbat. Oameni zic lucruri, mereu vor spune. Și nu am nicio problemă cu treaba asta atâta timp cât nu încerci să faci din părerea ta o normă pe care să o respecte toți. Personal nu cred că dețin adevărul absolut, și că cei care aleg diferit de mine fac lucrurile greșit! Mă deranjează impunerea.
Că tot vorbeam mai devreme despre pandemie și efectele ei, ai povestit recent într-un interviu că ai avut timp în perioada aceasta să stai un pic de vorbă cu tine. Ce te-au învățat aceste conversații și ți-ai dat seama că poate ai fi vrut să știi mai devreme?
Mi-a plăcut că am avut timp să mă uit peste viața mea profesională și să mă întreb dacă mai vreau să fac asta în continuare. Răspunsul a fost da, mai vreau! În alt fel însă, nu atât de mult și de haotic cum ajunsesem să o fac.
Pe parte personală mi-am dat seama că aș fi vrut să pot să îmi accept unele trăsături mai devreme, gen egoismul meu, nevoia de a avea timpul meu cu mine și dorința de a nu-l împărți cu altcineva. Aș fi vrut să știu mai devreme că lucrurile astea sunt ok atâta timp cât le țin pentru mine și cât timp nu îi rănesc sau nu îi afectează pe alții. Cu ocazia asta mi-am dat seama că singurătatea asta de care ne temem cu toții nu doare de fapt așa de tare.
Și se leagă astfel lucrurile de eliberarea pe care ai avut-o renunțând să mai pleci urechea la ce cred alții că e mai bine pentru tine și cum e mai bine să fii în viața personală, intimă.
Da. Vreau să fiu liber să aleg cum îmi împart timpul. Când ai o relație, am observat că lucrul ăsta devine mai dificil de făcut. Nu sunt dispus nici să împart intimitatea unei relații. E intimitatea mea. Mă refer la spațiul meu mental, interior, tot ce înseamnă spațiul meu personal. Nu sunt și nu am fost niciodată în confort cu ideea aia de gata, acum ne punem sufletele pe masă. Nu cred în asta. Mi se pare un soi de învățatură occidentală, acel intimacy american. Și devin, pe zi ce trece, tot mai anti-occidental.
Și cam care sunt reacțiile pe care le primești când îți expui punctul de vedere?
Unele persoane acceptă, altele nu, dar știu asta și mi-am asumat-o. E de înțeles ca cealaltă persoană să se întrebe „eu de ce m-aș sacrifica pentru tine? De ce ți-aș accepta eu toate regulile și tot egoismul tău?” De aceea eu îmi îmbrățișez această solitudine a mea și sunt foarte ok cu ea. E mult mai sănătoasă pentru mine și regret că nu mi-am dat seama de lucrul acesta mai devreme. Am făcut o grămadă de rău în jurul meu din cauza asta înainte să înțeleg ce e cu mine și ce îmi doresc eu cu adevărat.
Multora ne vine greu să acceptăm comportamente diferite de ale noastre, de lucrurile pe care le considerăm noi ca fiind normale sau naturale. Nu te-ai lovit și de ideea că poate ar trebui să mergi la un psiholog, să sapi în trecutul tău și să afli de ce îți dorești să fii altfel?
Ba da, multă lume a încercat să mă psihanalizeze, inclusiv psihanaliști, să afle de ce sunt eu așa cum sunt, de ce aleg să fiu așa și, culmea, să îmi fie bine. Cred că, până la urmă, și terapeutul este tot un om care trage niște concluzii pe baza lucrurilor pe care i le spui tu și încearcă să te ghideze în anumite direcții, dar tot prin filtrul lui o să judece pentru că nu are cum altfel. Mulți au ajuns la concluzia că pentru comportamentul meu e de vină o lipsă de afecțiune în copilărie. În cazul meu asta nu este valabil. Am avut parte de multă afecțiune – și din partea părinților, și din partea bunicilor. Am fost singurul copil și am fost foarte iubit. Și mă consider și acum un om iubit. Nu am deloc mentalitatea aceea de victimă, să mă lamentez și să mă plâng de cum sunt și ce greu îmi este mie. E cum nu se poate mai departe de adevăr. Nu am niciun motiv să adopt această atitudine, aș fi cel mai mare ipocrit să susțin asta despre mine.
Predispoziția – sau tendința – spre singurătate a venit acum, după ce te-ai maturizat, sau exista și înainte?
Nu am avut niciodată o teamă de singurătate, iar asta e de când eram mic și îmi plăcea să dispar cu orele de acasă și să fiu singur, să umblu, să mă plimb, să descopăr lucruri. Plecam dimineața devreme pe acolo prin cartier și uitam să mă întorc acasă. Se făcea noapte și eu nu mă mai întorceam pentru că îmi plăcea foarte mult să cutreier locuri și să am activități de unul singur. Așa că nu cred că vine ca o mare surpriză că și acum îmi place să fac același lucru și că prefer, de multe ori, să fiu singur. Au tras ai mei multe sperieturi cu mine din cauza comportamentului meu și acum îi înțeleg și regret profund presiunea pe care o puneam inconștient asupra lor atunci. Mie mi se părea ceva perfect normal, pentru ei era complet de neînțeles. Mai ieșeam și cu prietenii, dar majoritatea timpului eram singur. Și de când am avut și bicicletă… făceam kilometri zilnic. N-aveam nevoie decât de apă și atât, nu-mi trebuia nimic altceva.
Mă întreb la cine ajunge teatrul, la cine ajunge arta în general și cum?
Dacă tot ai zis de bicicletă, povestește-mi un pic despre pasiunea ta pentru motoare 🙂
Prima motoretă pe care am mers, nu doar ca pasager, a fost un Zundapp nemțesc. Prin ’94. De atunci am luat „microbul”. Am un scuter luat în 2018 și o motocicletă pe care mi-am luat-o anul acesta. Da, îmi plac foarte mult și mă abțin să îmi mai cumpăr și altele. Ăsta este un hobby care fie îți place, fie nu, cale de mijloc nu prea există. Îmi place faptul că pe motor ești complet expus. Acolo te plouă, te ninge, ți-e cald, ți-e frig și eu vreau să simt lucrurile astea. Cu motorul nu-i cum e cu mașina, trebuie să fii foarte prezent și în alertă în permanență, n-ai timp de tabieturile pe care le poți avea când mergi cu mașina. E mai riscant, dar nu asta mă atrage. Nu mă gândesc la adrenalină atunci când mă urc pe motor, nu sunt dependent de adrenalină și nici nu merg tare. Din contră, îmi place să mă plimb, să știu că nu am nicio grabă, că am toată ziua să ajung acolo unde trebuie să ajung. Pentru mine e un soi de panaceu și mă liniștește foarte tare, aș putea să fac zeci, sute de kilometri pe motor. Mașinile nu-mi mai plac, am avut două și le-am vândut pe ambele. Nu mai am niciuna acum și nici nu plănuiesc să îmi mai cumpăr prea curând.
Deci nu te interesează confortul pe care mulți îl preferă atunci când își cumpără mașină.
Nu, deloc. Confortul „mă lenevește”. Iar în oraș, dacă ai motor, scuter, bicicletă, trotinetă ai marele avantaj că nu stai în trafic. Mi se par extrem de practice și am văzut că au început să apară din ce în ce mai multe pe străzi în ultima perioadă. Eu permis de motocicletă am din 2003, dar nu mi-am luat până acum pentru că am tot plecat urechea la ce zicea lumea și la ce scenarii apocaliptice auzeam, că o să mor, că e nasol. Asta a fost un alt lucru la care am renunțat doar din cauză că am ascultat de alții. Mi s-a imprimat teama altor oameni deși eu îmi asum niște lucruri atunci când mă urc pe motor, nu ei.
Ți-ai dezactivat toate conturile de pe rețelele de socializare și te ții cât mai departe de zona aceasta. Ce părere ai despre rolul artiștilor ca persoane care încearcă să schimbe mentalități sau să normalizeze comportamente/experiențe de care ne este încă teamă să vorbim? Sau chiar rolul artei în general, dacă vrei.
Susțin ideea că rolul artistului, la fel ca și al artei, ar trebui să fie unul critic. Ar trebui să ofere o perspectivă despre societatea în care trăiește. Nu să o aplaude, dar să critice constructiv niște aspecte astfel încât privitorul să își poată pune niște probleme. Asta cred că ar trebui să facă arta – și teatrul, cu atât mai mult, care este, prin definiție, o artă a prezentului. Aici intervine o discuție despre perspective, de ce aleg unii artiști să facă astfel de lucruri. Provine dintr-una personală, a transformării sinelui, sau este una a binelui comun, în care un artist încearcă să ridice niște probleme despre ce se întâmplă în jurul lui în interesul tuturor persoanelor, nu doar al său?
Cred că trebuie să existe această atitutinde critică, dar construită pe o documentare riguroasă a prezentului – cum am făcut și eu cu unele dintre spectacolele pe care le-am făcut anii trecuți, când am fost în documentări prelungite în zone foarte afectate, cum era Valea Jiului. Altfel, fără această documentare, cred că totul se rezumă de fapt doar la o discuție de purtat pe facebook, nu devine o problemă pertinentă cu adevărat.
Mai există și problema de clasă, o problemă pe care cred că teatrul nu o prea ridică în prezent. Totul e unitar și frumos… dar nu prea e, de fapt, pentru că sunt excluse întregi categorii sociale. Punem spectacole cu subiecte burgheze, foarte frumos, dar ce pondere au ele pentru cineva care trăiește la periferia orașului? Sau poate nici nu-și doresc să ajungă la oamenii respectivi și deci mă întreb la cine ajunge teatrul, la cine ajunge arta în general și cum?
Ai simțit nevoia să vii în față și să vorbești despre tine în privința unor lucruri sau atitudini cu care nu ai fost de acord sau care ți s-au întâmplat ție?
Mai degrabă aș pune umărul la o structură mai mare care poate ar fi în stare să și schimbe concret ceva. Însă sunt ok și aplaud și vocile izolate care ies și spun ceva, mai ales dacă au în spate și o imagine.
Provocările te sperie sau te incită?
Depinde de provocări. Un rol de făcut, aia e o provocare care mă incită. Nu mă incită să fac lucruri care nu mă interesează sau așa numitele „taskuri”. Nu totul mă interesează. Unora li se par interesanți banii, de exemplu, pe mine nu m-a interesat niciodată să îmi ofer timpul spre a face bani. M-a interesat să fiu apreciat pentru meseria mea. Și sunt. M-a interesat să fiu iubit pentru meseria mea. Și sunt. Se pune de multe ori problema de câți bani se fac în industria cinematografică de la noi, față de cea din afară. Da, ok, dar acum ce să fac? Să mă duc să fac The Way Back tot timpul? A fost așa de impersonal lucrul la filmul ăla cum nu-ți imaginezi! Mai degrabă găsesc un sens din a-mi face meseria aici, în țara asta, pentru oamenii de aici. Eu cu ei relaționez. Am și eu problemele din societatea în care noi trăim acum și mai degrabă prospectez asta și încerc să trag acele semnale de alarmă despre care am vorbit mai devreme ca artist aici, decât să joc nu știu ce rol într-o producție de afară. Aici contează.
Când vine vorba de violență cred că toți putem să ajungem la extreme. Mai grea mi se pare vulnerabilitatea.
S-a schimbat ceva în modul în care selectezi proiectele în care te implici acum față de cum o făceai la începutul carierei?
Da. Acum prefer să selectez proiectele în care intru și în funcție de timpul alocat. Prefer să fac doar un spectacol sau două pe care să le gândesc, să îmi fac cercetarea cum trebuie, decât să mă mai împart în șapte direcții așa cum mai făceam înainte. Selecția pe care o fac ține și de oamenii alături de care o să lucrez. La început de carieră e mult mai multă presiune să te duci oriunde se poate, să lucrezi cu multă lume, să vezi perspective diferite. Mă interesează să lucrez cu oameni mai tineri și mai puțin experimentați. De asta accept să lucrez și în proiecte studențești, spre exemplu, mi se pare că mă țin așa, viu. Dacă mi-am dat seama de ceva odată cu trecerea anilor este că e mai indicat să faci mai puține proiecte, dar să le faci bine decât să faci o sută și să le faci pe toate pe fugă.
Ți-e teamă de manierisme, că ai putea poate aluneca spre asta la un moment dat?
Marlon Brando a zis o chestie foarte adevărată – „you only got so many faces”. Nu poți să fii chiar tot timpul altcineva. Dar manierismul înseamnă comoditate. Sau lenea de a mai căuta în tine ceva adevărat. Sau poate frica de acest adevăr, cine știe? Mi se pare că este un soi de „moartea pasiunii”, frica sau refuzul de a prospecta zone necunoscute. Pe mine mă interesează adevărul și îmi place să mă duc în zonele acestea.
Dacă ar fi să termini acum facultatea, la cum se întâmplă (sau nu) lucrurile pentru absolvenți, crezi că parcursul tău profesional ar fi fost diferit?
În afară de indemnizația care a apărut pentru artiștii independenți mi se pare că nu s-a schimbat nimic. Independenții au fix același statut, e vorba de aceeași luptă. Te zbați să mai prinzi o reclamă, un rol de colaborator pe la vreun teatru, o zi de filmare pe undeva… și așa era și când am terminat eu, lucrurile stau exact la fel. Nu aș fi avut alt soi de parcurs profesional. Am colegi tineri, proaspăt absolvenți care fac aceleași lucruri pe care le făceam și eu la vârsta lor. E greu, e complicat pentru artiști. Trebuie să optezi la un moment dat, dacă rămâi în zona asta și te zbați sau dacă te reorientezi către altceva.
Cât ai spune că este vorba despre șansă, despre muncă sau despre renumele construit deja în meseria voastră?
Am colegi extrem de talentați care nu practică meseria asta, așa că șansă clar trebuie să existe. Muncă sigur este cu vârf și îndesat. Dacă vrei să fie bine trebuie să tragi. Mult. Iar renumele… trebuie să îl confirmi și reconfirmi în permanență pentru că timpurile se schimbă mereu. Nici măcar nu merită să te gândești la el. Apare și dispare la fel de repede și nimeni nu e de neînlocuit.
Ai povestit că ești un actor metodic, apelezi la propriile tale experiențe atunci când abordezi un rol. Ți s-a întâmplat să te întâlnești cu un rol când nu ai avut la ce experiențe din trecut să apelezi și astfel să descoperi niște lucruri pe care nu le știai despre tine – fie bune, fie mai puțin bune?
Cu ajutorul metodei descoperi multe veleități pe care crezi că ai putea să le ai, dar și acolo lucrurile se bazează foarte mult pe imaginație. În spectacolul „Capete Înfierbântate 2020”, spre exemplu, a trebuit să cânt. Am mai cântat eu ocazional, dar acum făceam pereche cu Oana Rusu care chiar cântă. Nu puteam să fiu eu pe lângă, trebuia să fim într-o armonie. Dar ușor, ușor, cu exercițiu, am văzut că se poate. Sigur, Maria Sgârcitu a făcut eforturi mari cu mine pentru ca asta să se întâmple, lucru pentru care i-am mulțumit și îi mulțumesc în continuare. Și ei, și Teodorei Retegan. Au avut răbdare cu mine și am descoperit că și asta se învață. Chiar și momentul de step pe care îl am în spectacolul „Adio, domnule Haffmann” a fost o realizare din punctul ăsta de vedere. S-a ocupat Rchie (Richard Bovnoczki) de mine și am văzut că se poate și asta deși nu o mai făcuse până atunci. Descoperi tot felul de lucruri despre tine atâta timp cât ești serios și chiar încerci să le aprofundezi cum trebuie. Să fii asumat total, că nu o să mă omoare nimeni dacă nu o să îmi iasă perfect.
Alteori pot să iasă la suprafață niște extreme care să te facă să te întrebi dacă tu chiar ai putea să fii așa și în viața de zi cu zi. Când vine vorba de violență cred că toți putem să ajungem la extreme. Mai grea mi se pare vulnerabilitatea.
Toți avem demonii noștri, de acord, dar hai să îi ducem acasă și să ne războim cu ei acolo, nu la teatru
Ai zice că ești mai degrabă pasional sau vulnerabil?
Sincer, cred că în ecuația asta sunt mai degrabă vulnerabil. Pasional nu cred că am fost vreodată. Plictisitor sigur, dar pasional nu cred. Sunt o persoană destul de taciturnă de la un punct încolo, din momentul în care piere văpaia aceea de la început.
Ai nevoie de liniște și armonie în viața profesională?
Da, am nevoie de foarte multă liniște. Îmi place să am timp cu mine, să pot să mă gândesc la ce am de făcut. Când am foarte multe proiecte în paralel și simt că trebuie să mă împart în foarte multe locuri încep să nu mai fiu atât de liniștit. Îmi place să știu că am spectacolul X diseară și că stau cu el toată ziua. Eu așa funcționez, să îmi canalizez întreaga energie într-un punct, nu cu mintea împrăștiată în mai multe direcții. Așa mi se pare că dau valoare proiectului respectiv și cred că este nevoie de asta în meseria mea. Am nevoie de ritualul meu înainte de fiecare spectacol și am nevoie să am timp să îmi fac acest ritual de fiecare dată. Așa am funcționat mereu, doar că au fost perioade când îl excludeam pentru că efectiv nu aveam timp pentru el.
Cât de exigent ești cu tine?
Foarte! Niciodată nu am putut să fiu mulțumit cu mine, niciodată! Am un nivel setat în mintea mea care știu că e intangibil. Chiar dacă primesc feedback pozitiv de la alți oameni, niciodată nu sunt perfect mulțumit cu mine. De asta nu cred că aș putea să fiu vreodată un bun pedagog în meseria asta pentru că sunt convins că aș fi un dictator. M-am surprins uneori având niște reacții extreme și față de colegi. Acum țin pentru mine ceea ce gândesc.
Mă enervez foarte tare când cred eu că ar trebui să îmi iasă ceva într-un anume fel și nu-mi iese… mă cert mult cu mine atunci când îmi lucrez rolurile singur și atunci îmi permit să mă exteriorizez, dar nu-mi permit niciodată să fac asta la repetiții. Nu pot eu să vin și să fac pe nebunul la scenă pentru că nu mi-a ieșit nu știu ce lucru. Mi-e rușine. Și nu suport genul acesta de comportament la repetiții din partea nimănui, mă enervează groaznic! Toți avem demonii noștri, de acord, dar hai să îi ducem acasă și să ne războim cu ei acolo, nu la teatru. Asta este o meserie care se face cu multă trudă și dedicare, și are nevoie de liniște!
Ai un timbru foarte fain, aș zice destul de recognoscibil, ai făcut cumva și teatru radiofonic, faci și voice over?
Da, colaborez cu mai multe studiori din București și văd că de pe la începutul acestui an a reînceput să mai învie activitatea și pe zona asta. Am făcut dublaje pentru seriale, pentru desene și asta îmi place foarte mult. E o activitate interesantă pentru că vedem personajele, avem intențiile lor date și atunci tu trebuie să vii în română și încerci să păstrezi același sens ca originalul, să îmbogățești personajul. Am făcut și teatru radiofonic. Chiar recent am colaborat cu cei de la Teatrul Improbabil și am făcut două spectacole cu ei, plus voce pentru niște jingle-uri. În 2019 am colaborat și cu cei de la Radiodifuziune pe teatru clasic radiofonic. Mă duc tot timpul cu plăcere în astfel de proiecte.
E ceva ce n-ai făcut și ai vrea să faci?
N-am făcut, dar aș încerca și dans contemporan. Aș încerca și standup comedy deși mi-e cam teamă, mi se pare un gen foarte greu de făcut bine. Trebuie să ai carismă.
N-am început niciodată să îmi construiesc statui pentru ceea ce am făcut
Dar ceva ce n-ai face? Poate scene nud?
Am mai făcut și aș mai face, nu mă deranjează. Nu-mi plac gratuitățile în schimb, hai să ne dezbrăcăm să ne arătăm goi că n-avem ceva mai bun de făcut. Dar dacă e motivată scena respectivă, sigur că da, nu e niciun fel de problemă. Nu mi-e rușine de sau cu corpul meu.
Ceva ce ai făcut și ți-a părut rău după?
Nu, nimic. Nu mi-a părut rău nici de rolurile care nu mi-au ieșit. Mi se pare că alea sunt mai demne de luat în seamă, să vezi ce n-a ieșit bine, de ce nu a ieșit. Mai degrabă te gândești la lucrurile astea decât la cele care au avut succes. Mi se pare mai constructiv așa, să analizezi ce s-a întâmplat acolo. Dacă ești într-adevăr sincer și critic cu tine îți dai seama că poate îți lipsesc multe lucruri și nu ești un actor chiar așa de minunat precum credeai atunci când te uiți doar la rolurile tale de succes. N-am început niciodată să îmi construiesc statui pentru ceea ce am făcut. Nu cred că noi, ca artiști, trebuie să facem confuzia între ce facem noi efectiv și cât succes de marketing sau câți spectatori a adus în sală un anumit produs artistic. Sunt foarte discutabile lucrurile astea. Dacă ai parte de validarea unei bule nu înseamnă că și ce ai făcut este într-adevăr valabil și stă în picioare dacă-l scoți din bula respectivă. Tu ca artist ar trebui să fii exigent cu tine și să nu te lenevești, iar aici pot să vorbesc din experiență, că și eu am făcut asta. Nu „merge și așa”.
Dacă ar fi să recomanzi cuiva un singur film în care să te vadă, care ar fi acela?
În „Câmp de maci” al lui Eugen Jebeleanu care urmează să iasă cât de curând. Sunt mândru de filmul acela și de ce am făcut acolo, are un scenariu excelent de bine scris. Îl aștept și eu cu nerăbdare, să văd varianta finală și reacțiile pe care le va stârni.
Unde vine lumea să te vadă?
La Teatrul Național din București în „Neguțătorul din Veneția”, „UFO”, „Pădurea Spânzuraților” și „Adio, domnule Haffmann”, la Odeon în „Tipografic Majuscul” și probabil la Replika unde o să mă vadă în „Lucrător universal”, „90”, „Sub Pământ: Valea Jiului după 1989” și „Capete Înfierbântate 2020”. La cinema în „Câmp de maci”, în „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc” și în ce există pe Netflix și Hbo – „Amintiri din epoca de aur”, „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, „Nunta mută”, „Marița”, „Dincolo de calea ferată”, „Lupu”, „Monștri”, „Luna verde”, „Tipografic majuscul”.
În încheiere aș vrea, te-aș ruga să transmiți un mesaj tuturor celor care citesc acest interviu. Să le transmiți un gând, o idee pozitivă în care tu crezi cu tot sufletul și care consideri că ar putea să schimbe niște lucruri în bine dacă mai mulți oameni ar face lucrul respectiv.
Cred în răbdare și în prietenie, dar cred că încep să fie pe cale de dispariție. Nu mai avem răbdare pentru că ne dorim să se întâmple totul instant, iar prietenia e ce se întâmplă pe facebook. Nu știu dacă lucrurile se pot schimba în bine cu astfel de surogate sau, din contră, ne vor aliena din ce în ce mai mult.
♣ ♣ ♣