Întâlnirea mea cu Sever în viața reală s-a produs sub semnul serendipității (pentru cine nu știe, acest termen vine de la cuvântul englezesc serendipity și s-ar traduce printr-un accident fericit, o întâmplare neașteptată și norocoasă care îți schimbă viața, acel moment când găsești lucruri minunate fără să le fi căutat). O situație deloc plăcută pentru el ne-a adus în contact și am descoperit, destul de rapid, că vibrăm la fel din suficiente puncte de vedere încât să îmi doresc să îl cunosc mai mult și mai bine. Așa a apărut ideea acestui interviu în urmă căruia am descoperit unul dintre cei mai faini, sinceri și direcți oameni din industria artistică de la noi.
Curajos, inteligent, cu o doză delicioasă de extravaganță, Sever jonglează abil asemenea unui venerabil artist de circ cu tot ce-l încojoară și pășește în lumea asta cu siguranța omului care-și cunoaște atât punctele tari, cât și punctele slabe, care știe ce-și dorește de la viață și care nu se teme să-și apere și să-și susțină principiile sau lucrurile în care crede cu toată inima. Iar inima lui e mare, e generoasă, e plină de iubirea și gingășia care pot muta munții din loc și schimba lumi și vieți.
Sever Andrei este un cosmos efervescent de talente și calități, un univers atat de complex și de interesant încât e destul de dificil să încerci să îi rezumi esența în doar câteva pagini de interviu… dar am încercat. Mi-ar fi plăcut să fiu eu cea care spune despre el că este „omul-orchestră”, dar mi-a luat-o altcineva înainte (și bine a făcut!). Dacă vreți să aflați cine este autorul acestei descrieri care i se potrivește lui Sever ca o mănușă, dar și de ce a primit această titulatură va trebui să parcurgeți rândurile de mai jos. Așa veți afla câte un pic atât despre artistul, cât și Omul Sever Andrei.
♣ ♣ ♣
Ce ai spune despre tine unei persoane care nu te cunoaște? Ce consideri că ar trebui să știe cineva despre tine în primul și în primul rând?
Cred că ar trebui să știe că sunt actor, dramaturg, sound designer, autor de spectacole, video jurnalist, iar în tinerețe am fost și rapper. Altfel, ca om, îmi place să îi las pe ceilalți să mă descopere.
Bun! Și dacă ar fi să alegi trei trăsături sau caracteristici pozitive care te reprezintă în totalitate, care ar fi acelea?
Sunt un tip extrem de curios, ambițios și ușor încăpățânat uneori. Îmi plac „drumurile neumblate”. Îmi place să citesc și să mă informez despre ce drumuri au urmat alți oameni, dar nu țin neapărat să le calc pe urme, prefer să îmi croiesc singur calea mea.
Și la polul opus?
Cred că sunt un pic impulsiv și, din cauza asta, uneori devin și ușor nerăbdător și coleric. Asta mă face câteodată să mă pierd în niște detalii insignifiante în loc să încerc să fiu eficient cu lucrurile pe care le am de făcut. De multe ori îmi neglijez viața personală în detrimentul celei profesionale.
Și fiind conștient de lucrurile acestea lucrezi să le schimbi în vreun fel sau le iei ca fiind pur și simplu o parte din tine?
Eu fac niște eforturi, dar în balanța eforturi vs reușite de multe ori am senzația că sunt ca un tractor care participă la o cursă de viteză – cam așa sunt rezultatele mele în această direcție. Acum cred că începe să mă ajute și vârsta pentru că de ceva vreme am început să simt eu singur un soi de așezare care, oricum, nu cred că vine decât pe măsură ce avansezi în vârstă.
Atâta timp cât eu știu cum mă poziționez în raport cu orice lucru de pe lumea aceasta nu mă intimidează, nu mă sperie și nu mă dă înapoi absolut nimic.
Hai să începem cu prezentul și apoi poate ne aventurăm și în trecut și în viitor 🙂 Unde te situezi tu în prezent ca artist?
Sunt improvizator în trupa de improvizație Backstage Boys – trupă care anul trecut a împlinit 10 ani. Sunt actor și sound designer în trupa Jamais-Vu coordonată de regizorul Matei Lucaci-Grunberg. În prezent avem două producții în repertoriul nostru curent – Cui i-e frică de Mitică sau Atenție, se taie apa!, text scris de mine și regizat de Matei și Libretto Solitudine, regizat tot de Matei pornind de la un text colectiv. Pregătim și partea a doua care se va numi Libretto Impostura, spectacol produs de cei de la Caleido. La Teatrul Anton Pann de la Vâlcea vom scoate și Libretto Nostalgia, partea a treia a acestei trilogii. Avem în lucru proiectul InstaShakespeare, un proiect de improvizație în stil longform axându-ne în principal pe crimele și morțile din opera shakesperiană. Acest proiect, inițiat de Asociția Țais, îl avem în parteneriat cu Centrul Cultural Lumina și cu Teatrul Anton Pann din Râmnicu Vâlcea.
Apropo, Centrul Cultural Lumina a fost, în ultima perioadă, în centrul atenției în mediul online, s-au lansat fel și fel de păreri despre ce se întâmplă acolo pe baza unor informații trunchiate apărute într-un articol. Fiind colaboratori în proiectul InstaShakespeare, cum te poziționezi în raport cu aceste discuții?
Dacă ne referim la discuțiile despre Centrul Cultural Lumina nu pot să mă pronunț decât în felul în care am făcut-o și până acum. Este un centru foarte activ care produce spectacole, care editează cărți, care pune foarte mare accent pe excelența în cultură. Cât despre articolele apărute recent… cred așa:
Dacă ești critic de teatru îmi e greu să cred afirmația „nu știu cine este directorul Centrului Cultural Lumina pentru că purta mască și nu s-a prezentat” – fiind vorba despre eminentul actor și laureat al premiilor Uniter George Costin. Nu pot să cred că din cauza unei măști tu, critic de teatru, nu recunoști un câștigător al premiului Uniter pentru cel mai bun actor în rol principal. Nu poți, din poziția de critic de teatru, să te aperi invocând faptul că nu știai că trupa condusă de directorul de scenă Victor Ioan Frunză se numește „trupa fără nume”. Sau poți. Dar există un citat din Shakespeare, apropo de chestia asta – „Romeo, ah! De ce ești tu Romeo? (…) Ce-i numele?” Asta contează? Cum îi cheamă? Sau contează, mai degrabă, ce fac, ce sprijină, ce publică, ce joacă?
Nu contest că persoana respectivă poate să aibă niște puncte de vedere valide cu privire la alte probleme sau situații ale lumii teatrale, dar nu sunt de acord cu atacul la persoană bazat pe rele intenții. Părerea mea e că este important, atunci când faci niște afirmații, mai ales de pe o astfel de poziție, să îți verifici foarte bine sursele. E foarte ușor să pătezi o instituție sau o persoană, mai ales în condițiile în care mulți dintre noi nu își dedică timp pentru a cerceta informațiile pe care le primim în mediul online și, de multe ori, putem să ne facem o părere greșită privind lucrurile doar dintr-o singură direcție și atât.
Deci nu te dau înapoi astfel de informații apărute în online…
Atâta timp cât eu știu cum mă poziționez în raport cu orice lucru de pe lumea aceasta nu mă intimidează, nu mă sperie și nu mă dă înapoi absolut nimic. Oamenii cu care mă asociez sunt persoane cu care împărtășesc aceleași valori – fie că este vorba despre dragostea pentru teatru, pentru improviație, pentru Shakespeare, pentru performață artistică samd – deci nu are de ce să îmi fie teamă de ceva.
Ai făcut și faci parte din multe proiecte inițiate pe zona socială. Ce te-a atras, ce te-a determinat să te implici sau să inițiezi proiecte sociale?
Arta poate să fie un instrument pentru divertisment și pentru perfomanțe în sine artistice, dar în același timp cred și în implicațiile ei terapeutice. Mă interesează și chiar mi-am luat ca temă de cercetare să descopăr efectele pe care le are improvizația asupra oamenilor. În primul rând, fără improvizație eu niciodată nu aș fi fost dramaturg. Mi-a dezvoltat o latură creativă pe care nu știam că o am. Am văzut efectele benefice pe care le are și în privința dezvoltării personale, și în privința interacțiunii umane, sociale și am vrut să văd ce se întâmplă și dacă extindem aceste efecte și către oamenii care nu au acces direct la acest tip de artă așa cum sunt, spre exemplu, deținuții din penitenciare.
Proiectul Beyond Bars mi-a întrecut toate așteptările
Dacă tot ai adus vorba despre asta, povestește-mi un pic despre Beyond Bars și despre Past Tomorrow, proiecte ce au constat în realizarea unor ateliere de improvizație și care s-au desfășurat în penintenciare.
Împreună cu Delia Riciu am gândit, scris și conceput aceste proiecte, iar atelierele de improvizație desfășurate de noi în penitenciare sunt, mai mult sau mai puțin, unice în lume. Proiectul cel mai apropiat de ideea de la care am plecat noi este The Actors’ Gang Prison Project început în 2006 și desfășurat în America, un program național de reabilitare care a luat naștere din cauza ratei foarte mare de recidivism și a supraaglomerării excesive din închisorile americane. Noi am vrut să explorăm și alte laturi ale improvizației pe lângă cea de divertisment pe care o știe toată lumea, să vedem ce implicații sociale poate să aibă.
Am văzut efectele benefice ale improvizației lucrând și la proiectul Impro Teen și am fost curioși să vedem dacă nu poate să devină și un instrument care poate să stea la baza reeducării. Există pedeapsa privării de libertate, dar această perioadă petrecută în penitenciar trebuie văzută și ca o perioadă de timp dedicată reeducării și reintegrării. Avem această componentă a penintenței, dar dacă în perioada petrecută în peninciar nu se petrece ceva cu omul respectiv închis acolo întru schimbare, el n-o să iasă pe poartă la final cu nimic mai bun, ba din contră, are toate șansele să recidiveze.
Și cum a fost, ați avut parte de rezultatele pe care vi le doreați?
Proiectul Beyond Bars mi-a întrecut toate așteptările. Am văzut oameni care, după doar trei săptămâni de cursuri de improvizație, și-au schimbat comportamentul. După acest proiect am ajuns la concluzia că deținuții sunt unii dintre cei mai deschiși și mai plăcuți cursanți pe care poți să îi ai. Sunt extrem de atenți și de concentrați, se bucurau real de toată experiența și acumulau informațiile incredibil de repede. Am avut parte de deschidere și de suport atât din partea ANP-ului, cât și din partea cadrelor care lucrau în penitenciare.
Vreau să o menționez și să îi mulțumesc și pe această cale Ralucăi Nițoiu pentru implicare și susținere atât în cadrul proiectul Beyond Bars care s-a desfășurat în două penitenciare, cât și în cadrul următorului proiect pe care l-am desfășurat la nivel național în penitenciare, Past Tomorrow. Am ținut legătura și cu ea și cu Raluca Gheorghe, educator și psihopedagog de la penitenciarul Găești și care mi-au spus la distanță de șase luni de la finalizarea proiectelor că încă se remarcă efectele improvizației asupra deținuților care particapaseră la workshopurile noastre. Oamenii erau mult mai conectați între ei, mai optimiști, mai calmi.
Ai putea să alegi dintre toate proiectele în care ai fost implicat, să îmi spui care este proiectul care ți-a adus cele mai mari satisfacții și proiectul care ți s-a părut cel mai provocator?
Fiecare proiect îți aduce satisfacții pe paliere diferite la momentul în care îl desfășori. Spre exemplu, „Emisie: Titanic Vals”, spectacol construit de Matei Lucaci-Grunberg la Teatrul Anton Pann din Râmnicu Vâlcea este, în momentul de față, cea mai bună lucrare a mea în materie de sound design. Treaba mea acolo a fost să recreez un studio de teatru radiofonic ceea ce a fost super provocator și minunat. Fiecare zi petrecută la acel proiect a fost o binecuvântare pentru mine și am descoperit o grămadă de lucruri noi. Am lucrat inclusiv pe partea de foley artist (creare de sunete și atmosfere) cu actorii.
Dacă vorbim despre partea aceasta de sound design nu pot să nu mă gândesc și să nu menționez și spectacolul Punct Triplu de la Târgu Mureș unde am lucrat de la distanță și a fost prima și singura mea lucrare, până în prezent, cu sunet 5.1 pe teatru (sistemul de sunet 5.1 este de regulă specific filmelor). A fost o întreagă filosofie și matematică acolo și am lucrat 90% din imaginație, dar a rezultat un spectacol cu sunet surround, lucru pe care nu îl întâlnești prea des în teatrele din România.
Pe partea de actorie, unul dintre cele mai provocatoare roluri pe care le-am avut este cel din Portocala Mecanică, spectacol ce încă nu a ieșit la public și unde îl joc pe Pete, un personaj extrem de interesant.
Beyond Bars, Past Tomorrow și Multivers au constituit o altă provocare, dar mi-au adus și o satisfacție enormă pentru că simt că am descoperit ce implicații poate să aibă improvizația ca instrument psihopedagoc și social și am avansat într-un soi de cercetare pe această temă.
Teatrul social vs teatrul clasic. Crezi că trebuie să existe un echilibru între aceste două tipuri de teatru sau una ar trebui să fie mai prezentă în detrimentul celeilalte în viața culturală românească de la acestă dată?
Nu mi se pare că există sau că ar trebui să existe un conflict între cele două. Cine este interesat de Shakespeare, Cehov sau alți dramaturgi clasici să pună în scenă astfel de montări, cine este interesat de teatru social sau politic să facă astfel de spectacole. Cine se pricepe să le facă pe ambele – și să le facă bine – atunci să le aducă în fața publicului. Cred că există loc sub soare pentru toată lumea. Ar trebui să se creeze un echilibru astfel încât să fie loc și pentru dramaturgie contemporană, și pentru teatru social, și pentru dans contemporan sau spectacole coregrafice, și pentru spectacole clasice etc.
Cred că un om poate să fie complet în momentul în care știe să se raporteze egal atât la el însuși, cât și la interlocutorii săi
Mai ai timp și de hobby-uri?
Unul dintre lucrurile pe care eu nu prea le-am avut a fost un hobby. În general, cam orice hobby mi-am ales pe parcursul vieții a devenit un aspect al vieții profesionale. Recent mi-am propus să găsesc ceva care doar să mă bucure și atât, să nu îmi doresc să fac o mare performanță în zona respectivă și așa am ajuns să mă intereseze zona de audiofilie (reproducerea de cea mai înaltă calitate a înregistrărilor audio, de regulă muzicale). Vinyl-urile au revenit la modă și cred că unul dintre motivele pentru care se întâmplă asta este pentru că oamenii au început să își dea seama că acest suport analogic este unul dintre cele mai potrivite pentru audiții de calitate. Îmi place să spun că vinyl-ul pentru muzică este precum pelicula pentru cinematografie. Este o preocupare, un hobby care poate să fie extrem de costisitor așa că eu mi-am stabilit un buget minim pentru asta și deocamdată caut chilipiruri și mă uit după scule vintage.
Care e cea mai mișto chestie pe care ai auzit-o spusă despre tine și care este cea mai nasoală?
Cel mai frumos lucru pe care l-am auzit despre mine vine de la Matei Lucaci-Grunberg care mi-a spus că sunt un „om-orchestră”. Tot el mi-a zis să exploatez la maxim acest atuu pe care îl am.
Cât despre chestii nasoale… nu prea plec urechea la astfel de lucruri. Recent am auzit spunându-se despre mine că sunt rasist și misogin (Sever a avut parte de un public shaming pe una dintre rețelele de socializare din partea unui coleg actor pornind de la o glumă prost înțeleasă) – mă rog, am o biografie întreagă care dovedește exact contrariul, dar așa e când lumea vorbește despre tine fără să te cunoască. În rest, unii oameni cred că mă consideră arogant și impulsiv, iar asta bănuiesc că provine dintr-un defect/calitate și anume că, în general, nu îmi place să mă cenzurez foarte tare. Mă cenzurez când e cazul și atunci nu mă simt deloc confortabil. De cele mai multe ori încerc să fac în așa fel încât să spun ce gândesc. Asta este una dintre valorile în care am crezut întotdeauna și din cauza căreia am avut de pătimit de-a lungul timpului. Până la urmă, orice aș spune eu despre orice subiect este până la urmă o opinie, nu-i ca și cum dacă am zis eu, așa e.
De multe ori oamenii se feresc să vorbească deschis de teamă că vor fi judecați sau înfierați. E bine să fii diplomat, e bine să spui lucrurilor pe nume într-o formă civilizată. Filtrele sunt utile, sunt niște instrumente de care trebuie să ne folosim, numai că nici filtrarea excesivă nu duce la nimic bun. Dacă tot ce mă interesează pe mine e să nu spun nimic de teamă să nu supăr pe cineva, până la urmă cine mai sunt eu? Care e opinia mea de fapt, prin ce mă mai disting eu de alții?
Ai zice despre tine că ești conflictual?
Încerc să mă apar pe mine sau niște convingeri pe care le am dacă este cazul, dar în general nu caut să mă cert cu oamenii. Eu spun ce am de spus și nu îmi place să prelungesc inutil situațiile conflictuale, nu le alimentez. Dacă mă trezesc implicat într-un conflict, toate eforturile mele se duc spre aplanarea lui. Dacă văd că nu am cu cine să aplanez atunci mă duc către apărarea mea. Încerc să nu țin ranchiună deși, de multe ori, acesta este primul instinct pe care îl avem în situații de genul acesta. Consider că este mult mai bine și indicat ca în viață să dai dovadă de generozitate și toleranță.
Și dacă apare posibilitatea unei colaborări cu persoane cu care ai avut un conflict?
Dacă nu există o reconciliere înainte nu o să lucrez cu altfel de persoane. Ne putem vedea și discuta, iar eu chiar cred că pot să discut cu oricine și să mă fac înțeles. Știu să îmi adaptez limbajul în funcție de interlocutorul meu. Nu mi se pare deloc greșit nici limbajul obscen, nici argoul, nici limbajul academic sau cel prețios atunci când nu sunt folosite gratuit. Provin dintr-un anumit cartier din București… din Sălăjan. Acolo mi-am petrecut copilăria și adolescența și am cunoscut o paletă foarte largă de oameni. În același timp, familia din care provin este una de intelectuali. Am fost crescut într-un mediu cu muzică clasică, biblioteci pe toți pereții, lucru care m-a influențat foarte mult. Cred că un om poate să fie complet în momentul în care știe să se raporteze egal atât la el însuși, cât și la interlocutorii săi.
Unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care l-am învățat și pe care îl prețuiesc în continuare este loialitatea
Ce ai învățat „din cartier” și mai ai cu tine și astăzi?
Unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care l-am învățat și pe care îl prețuiesc în continuare este loialitatea. Cred că este una dintre cele mai frumoase virtuți umane și cred că trebuie să existe între doi oameni, spre exemplu, și atunci când le e bine și atunci când le e rău. Dacă cealaltă persoană greșește cu ceva, eu o să îi fiu alături în fața lumii până la ultimul strop de energie. Nu contează dacă se scufundă, mă scufund și eu fără probleme alături de ea dacă aceasta e relația pe care o avem. Ah, în particular pot să îți spun cum și cât ai greșit, dar aceea e o discuție pe care o avem doar noi doi. În fața lumii eu o să fiu mereu alături de persoana respectivă și o să o susțin oricare ar fi abordarea pe care vrea să o aibă. Nu înseamnă să îi legimizezi cuiva greșelile, ci doar să fii alături de el/ea. Aceasta este o lecție pe care am învățat-o și din familie, dar și din mediul în care am crescut – ai tăi sunt ai tăi și sunteți totul unul pentru celălalt.
Ai menționat mai devreme mediul din care provii. Povestește-mi despre familia ta, cum ai crescut, cum era la tine în familie?
Ai mei sunt divorțați de când aveam eu 11 ani. Mama este filolog la origine, profesor de limba română, ea mi-a inspirat tot ce înseamnă dragoste pentru muzică, arte plastice, cărți, cultură. Tatăl meu a terminat tot UNATC-ul și era director de imagine. El mi-a inspirat dragostea pentru imagine și pentru imaginea de film, am și lucrat împreună la un moment dat. Cumva, pornind de la el, am lucrat câțiva ani ca videojurnalist la TVR. Și mama a devenit, ulterior, jurnalist, dar cu o direcție un pic diferită pentru că ea mereu a lucrat la redacția Universul Credinței din cadrul TVR, redacție care se ocupă cu emisiuni cu caracter religios. Este și o bună creștină, un alt aspect care m-a influențat, zic eu în bine, în viață.
În ce sens?
Nu mă feresc să spun că sunt creștin. Nu cred că sunt un bun practicant, dar asta este altă discuție. Încerc să respect conduita creștină mai mult în spirit și mai puțin în literă. Nu că aș desconsidera-o, dar nu vreau ca practica mea să devină habotnică, încerc să mă feresc de zona aceasta. Nu cred într-un Dumnezeu ranchiunos sau răzbunător, nu cred într-un iad plin de cazane cu smoală. Cred că Iisus a dat doar un model de urmat, lucruri de maxim bun-simț și civilizație, dar nu cred că pretinde să fim ca El. Cred mai degrabă în Pariul lui Pascal (Pascal susține că o persoană rațională ar trebui să trăiască ca și cum Dumnezeu există și să creadă în Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu există, o astfel de persoană va avea doar o pierdere minimă (unele plăceri, lux etc.), în timp ce în caz contrar va obține câștiguri infinite (o eternitate în Rai) și va evita pierderi infinite (o eternitate în Iad)).
Cum ți-a fost după divorțul părinților tăi?
La momentul respectiv nu am resimțit niciun fel de traumă. Ei nu au divorțat din motive extreme, pur și simplu nu s-au mai înțeles la un moment dat și au hotărât că e mai bine să se despartă decât să rămână într-o relație toxică. Acum când mă gândesc probabil că mi-ar fi fost folositoare o figură paternă în perioada aceea, dar am identificat-o în alte persoane. Am regăsit-o spre exemplu în Cătălin Naum, cel care m-a format pe mine ca actor. Am regăsit-o și în cel de-al doilea soț al mamei mele.
Nu m-am văzut niciodată un Eminem, nu mi-am dorit niciodată să umplu stadioane
Ai zice că ai avut o copilărie fericită?
Da, nu pot să mă plâng. A fost o copilărie fericită chiar și cu toate neajunsurile perioadei respective pentru că n-am făcut parte dintr-o familie de oameni bogați. Am avut un trai decent și echilibrat. Accentul s-a pus foarte mult pe zona de dezvoltare. Mama îmi spunea că mă susține să fac orice îmi doresc eu în viață, dar important e să fiu cel mai bun pe lucrul respectiv. Pe altă parte, refrenul copilăriei mele a fost „asumă-ți consecințele faptelor tale!”
Care a fost momentul în care ți-ai zis că ai vrea să faci ceva *și* pe zona muzicală?
S-a întâmplat în jurul vârstei de 12-13 ani. Am prins atunci epoca de aur, de glorie a muzicii rap din România și m-am legat de chestia asta. Mi s-a părut că este foarte autentică și sinceră și mi-am zis că aș vrea să fac și eu asta. Am început încercând să înțeleg ce înseamnă un beat, ce înseamnă să construiești o strofă, ce înseamnă flow-ul etc. La 14 ani am făcut un demo cu trei piese pe care le-am înregistrat la mine acasă, inspirat cumva din zona de rap underground din vremea aceea și pe care am reușit să îl plasez la casa de discuri Roton, iar lor le-a plăcut ceva din ce era sau ce avea de zis acest puști de 14 ani. Am încercat să îmi găsesc o identitate, iar piesele acestea de demo erau foarte sociale.
Primul și singurul CD oficial pe care sunt prezent datează din 2005 și se numește AFRONT – The Under Project. Piesa mea se numeşte “La revedere” şi este practic outro-ul compilaţiei. Am înregistrat-o în 2004, la vârsta de 16 ani și în continuare mi se pare o piesă decentă, prima piesă decentă pe care am făcut-o. În perioada 2005-2008 mi-am făcut un album care se numea Manifest Lexical. Am încercat să îl scot prin Roton, doar că vremurile se schimbaseră, deja nu prea se mai scoteau albume. Oricum, ceea ce cântam eu nu mai era de actualitate pentru că undergroundul românesc și-a avut vârful prin 2006-2007. Acum, când mă uit înapoi, îmi dau seama că eram genul de rapper care ar fi putut să adune 100-200 de fani înrăiți și cam atât. Sincer, nici nu mi-am dorit ceva mai mult în direcția asta.
Adică nu te vedeai făcând o carieră din asta?
Nu m-am văzut niciodată un Eminem, nu mi-am dorit niciodată să umplu stadioane. Mi-ar fi plăcut să trăiesc din asta, dar fix la nivelul de 200 de fani înrăiți care cumpără orice scot eu.
Cum te-ai apucat de scris?
Am avut mereu în mine dorința aceasta de a scrie. Știu și îmi place să aștern și să potrivesc cuvintele într-o ordine. Scriu despre lucrurile care mă macină pe mine și nu știu, momentan, dacă aș putea să scriu bine altceva decât eseuri și dramaturgie. Cel mai frumos la dramaturgie este că trebuie să te plasezi mereu în perspectiva personajului pe care îl scrii, să îi găsești toate rațiunile pentru care gândește sau acționează într-un anume fel.
Primul meu text ok pe care l-am scris se numește Radikal și vorbește despre un grup de neonaziști români care vor să spargă o florărie. Au urmat apoi textele bune, textele pe care mi le pot asuma ca operă. Am scris Cui i-e frică de Mitică sau Atenție, se taie apa!, am mai scris pentru Libretto Solitudine, am scris Și n-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți pe care l-am și regizat împreună cu soția mea, Dora Bârzan, iar asta a fost o experiență în sine, să facem un spectacol 100% independent. Mai am niște piese nepublicate care vor vedea lumina zilei la un moment dat într-o formă sau alta. Scrisul probabil e și o moștenire de familie. Și mama scrie, dar ea este pe altă zonă, scrie romane și nuvele. Eu nu m-am omorât niciodată după beletristică, întotdeauna mi-a plăcut literatura de specialitate sau dramaturgia. Unul dintre cei mai influenți dramaturgi pe care îl iubesc este Lars Norén. Opera lui este cea care m-a impulsionat să mă apuc de scris.
Un copil este un produs al tău și responsabilitatea formării lui în prima etapă de viață este exclusiv a ta ca părinte
Dintre toate personajele create de tine, ai unul pe care îl îndrăgești în mod special?
Am două personaje pe care le iubesc din tot sufletul. Unul este Mitică, din Cui i-e frică de Mitică sau Atenție, se taie apa!, care este inspirat dintr-o persoană reală combinată cu personalitatea lui Ștefan Huluba. Este un rol scris pentru el, iar persoana reală este un președinte de bloc cu care am avut o relație incredibilă timp de 6 ani. Al doilea personaj pe care îl ador este dintr-o piesă nepublicată încă, personajul Melinda din piesa Minotauri. Pentru un bărbat dramaturg, una dintre cele mai mari provocări în scris este să creezi un personaj feminin solid și credibil, iar Melinda este cel mai reușit personaj feminin pe care l-am scris până acum.
Care este cea mai importantă lecție pe care ai învățat-o de când ești tată?
Lecția preocupării și a responsabilității. Un copil este un produs al tău și responsabilitatea formării lui în prima etapă de viață este exclusiv a ta ca părinte. Copilul are nevoie de timp, de iubire, de toată energia ta. De asemenea, tot ceea ce zici, tot ceea ce faci în preajma lui în primii ani de viață sunt definitorii pentru formarea lui ca om. Este o responsabilitate enormă pe care fiecare o duce cum crede și cum știe. Nu există o rețetă perfectă pentru asta. Există instinct, sentiment, apartenență și alegeri. Atât.
Care ai vrea să fie cel mai important lucru pe care să îl ia fiul tău de la tine?
Cred că cel mai important lucru ar fi să ia ce predic eu, nu ce fac eu, să preia un model de educație, de toleranță, de bun-simț de la mine. Aș vrea să fie un om cât poate el de bun, de cinstit, de curajos, un om onest și cu principii.
Ai vorbit cu el despre lucrurile astea?
Avem discuții, da, dar el e încă mic, are 7 ani. Discutăm despre minciună, despre adevăr, despre a-ți asuma ceea ce faci, despre a nu trișa, despre onestitate.
Cred că, în adevăratul sens al cuvântului, echilibrul este lucrul care face un om fericit
Ce înseamnă pentru tine iubirea?
Dintr-o anumită perspectivă cred în iubirea așa cum este ea definită de creștinism – iubește-ți aproapele ca pe tine însuți. Dintr-un punct de vedere uman, cred că atunci când iubești cu adevărat pe cineva îi iubești defectele. Mai există și iubirea necondiționată pe care o ai față de părinți sau copii. Pe băiatul meu eu îl iubesc necondționat. Poate să facă orice, să fie în ce fel vrea el, el e fiul meu, îl iubesc și nu există condiționări din acest punct de vedere.
Dacă ar fi să alegi un singur lucru care te face fericit, care ar fi acela?
Într-un mod foarte egoist aș alege ceea ce mă face pe mine fericit. Cred că cel mai important lucru după care tânjesc în continuu este echilibrul și cred că, în adevăratul sens al cuvântului, echilibrul este lucrul care face un om fericit. Nu îmi doresc bogății, faimă, lucruri grandioase. Aș vrea să ajung să fiu acolo unde consider eu că ar trebui să fiu, pe toate planurile, că m-am achitat atât față de mine cât și față de lumea din jur.
La ce visezi cel mai des?
Cred că la propria operă. Consider că opera pe care o lăsăm în spate este unul dintre cele mai importante lucruri din viața unui om. Visez să ajung într-un punct în care să fiu înțeles, acceptat și, într-o oarecare măsură, urmat în demersurile mele. Tind spre un soi de împlinire pe toate planurile. Mi-aș dori, dacă se poate, să fiu și un tată ok, și un soț bun, și un profesionist desăvârșit. Mă străduiesc să creez un echilibru între toate aceste zone ale vieții mele, dar nu știu dacă pot să spun momentan că îmi iese foarte bine.
În încheiere aș vrea, te-aș ruga să transmiți un mesaj tuturor celor care citesc acest interviu. Să le transmiți un gând, o idee pozitivă în care tu crezi cu tot sufletul și care consideri că ar putea să schimbe niște lucruri în bine dacă mai mulți oameni ar face lucrul respectiv.
Să își asume consecințele faptelor lor. Să încerce, pe cât posibil, să nu își asume poziția de judecător atunci când analizează o situație și, mai degrabă, să încerce să se pună în ambele posturi ale situației respective. Să creadă în ceea ce fac, să muncească onest și cinstit pentru lucrul acesta. Să încerce să își găsească echilibrul. Să fii cinstit cu tine însuți și cu cei din jurul tău și să încerci să îți găsești vocea, să vezi ce ai tu de spus în viața asta – iar dacă nu ai nimic de spus, să (înveți să) taci.
♣ ♣ ♣