Singurătatea ar putea să fie una dintre bolile secolului dacă ar fi să ne raportăm la ea ca la o afecțiune. Ne afectează viețile, se contopește deseori cu probleme mai serioase, ne trage către o alienare dureroasă din care de multe ori nu mai simțim să ne extragem. Ne doare și, cu cât doare mai mult, cu atât ne stăpânește mai tare.
Spectacolului Libretto Solitudine reprezintă prima parte din trilogia Libretto (despre partea a doua – Libretto Impostura – puteți să citiți aici) și are în centru exact această temă cenușie a singurătății. Sigur, poți aborda acest subiect în diverse moduri și poate unii l-ar vedea transpus doar în spectacole grele, apăsătoare, pline de dramă și de povară sufletească. Ceea ce a făcut Matei Lucaci- Grȕnberg însă din postura de regizor împreună cu membrii trupei Jamais Vu din care face parte împreună cu actorii din spectacol a fost să îmbrace această temă a singurătății în paietele sclipitoare ale unui fals-cabaret. Textul scris colectiv și coordonat de Matei se învelește astfel într-o abordare plină de muzică (excelent găsită și gândită de Sever Andrei care semnează și scenografia sonoră) și de umor care te ajută să privești cu o deschidere mai mare această boală împovărătoare – izolarea umană. Suntem toți cuprinși acolo, fie că ne dăm seama sau nu, însă nu ne este servită o dramă greu de cuprins și nici nu ni se arată cu degetul ce-i bine și ce-i rău.
Se râde mult și se râde bine pentru că textele sunt foarte bine scrise și nu cad într-un patetism care să îți fure ochii și să te deturneze de la ideea centrală. Umorul este poate forma cea mai accesibilă care te poate face să uiți de toți și de toate, să te scuture pentru o oră sau două de grijile pe care le-ai târât după tine până la sala de spectacol și să descrețească frunțile cu adevărat. Când însă umorul este susținut de o ironie fină și inteligentă așa cum se întâmplă în Libretto Solitudine atunci râsul nu mai e doar hăhăială goală și lipsită de substanță ci subliniază și potențează deștept mesajul pe care trebuie să îl transmită.
Ușor, ușor ajung și la actori despre care aș scrie în inimioare și în alte emoticoane de drag și de apreciere dacă n-aș mai avea cuvintele la îndemână să mă ajute. Ecaterina Lupu, Cătălina Mihai, Sever Andrei, Alexandru Papadopol și Ștefan Huluba – nu-i doar că toți sunt frumoși, dar sunt deosebit de talentați și funcționează extraordinar de bine împreună. Fiecare are un farmec personal aparte care contribuie la livrarea unui spectacol care-ți merge la suflet.
Ecaterina Lupu îmbrățișează cu șarm și cu o voce minunată rolul de amfitrioană a spectacolului, însă trasează cu sensibilitate și duioșie și detaliile unei femei nefericite în căutare de validare și atenție în ciuda unei vieți de familie aparent satisfăcătoare.
Alexandru Papadopol își presară personajul subjugat de dominația tehnologiei cu o disperare delicioasă de care parcă nu-ți vine totuși să râzi pentru că devii conștient că nu suntem departe de a-i lua locul într-un viitor nu tocmai îndepărtat și este dezarmant de încântător atât în rolul actorului care nu înțelege indicațiile regizorale, cât și în cel al actorului care nu poate plânge în fața camerei.
Sever Andrei este hipnotizant în rolul unui altfel de jongler, mai mult decât super realist ca sunetist pe un platou de filmare și misterios de captivant (sau captivant de misterios, cum vreți voi) în rolul unui bărbat sigur pe el pregătit de o altă cucerire.
Cătălina Mihai îmbină într-o armonie perfectă sensibilitatea, vulnerabilitatea și patosul prezentării unui monolog la un casting, este delicioasă în rolul Ingăi, asistenta de pe platoul unde se filmează o reclamă și extrem de magnetică în pregătirea unui discurs pentru campania prezidențială.
Ștefan Huluba efectiv explodează cu o excentricitate savuroasă în rolul unui director de casting, stăpânește la milimetru îmbinarea perfectă între seriozitate și umor preluând partitura unui preot aflat la o înmormântare și este dureros de real în rolul artistului de circ/entertainerului care vorbește despre tristețe.
Vă las să descoperiți singuri restul scenelor și al detaliilor ce compun acest spectacol, dar am o obligativitate morală și emoțională să vă mai spun cu cât umor asumat impecabil se achită Alexandru Papadopol, Ştefan Huluba și Sever Andrei de momentele livrate sub sigla „Los Glodeños” – ce fac ei de fapt aflați mergând la spectacolul de la Teatrul Infinit.
Mi se întâmplă destul de rar să simt pe măsură ce urmăresc un spectacol că o să îmi devină unul dintre preferate. Libretto Solitudine este cu siguranță unul dintre ele pentru starea pe care mi-a dat-o și pentru bucuria de a vedea aceștia oameni plini de talent și de farmec desfășurându-se în toată frumusețea și nebunia lor artistică pe scena din fața mea. Apreciez abilitatea cu care acest spectacol ți se strecoară în suflet și care te îmbie să te reîntorci și să îi însoțești iar și iar pe acești artiști charismatici în călătoria lor printre nuanțele singurătății.