Undeva în interviul de mai jos, Alex Conovaru povestește despre cum obișnuia să le spună oamenilor „hai să mă vezi la teatru și dup-aia vorbim” pentru că scena este unul dintre locurile care pentru el înseamnă acasă, unul dintre locurile unde își aduce ce are el mai bun și pune totul în personajele sale. Și dacă el nu le mai spune acum asta oamenilor, vă spun și vă recomand eu să mergeți să îl vedeți pe scenă sau în cinematografe pentru că așa îl veți cunoaște măcar un pic pe Omul din spatele super talentatului și foarte carismaticului Actor Alex Conovaru. Cu o lejeritate organică într-ale comediei și cu o sensibilitate profundă într-ale dramei, este o reală încântare și bucurie să-i fii spectator și să pășești în multitudinea sa de universuri transpuse pe scenă. Cine a luat parte la transformările sale scenice știe lucrurile astea deja. Dar ce stă la bază, de unde se nasc toate, ce frici are Alex și ce înseamnă pentru el fericirea, cum privește lumea artistică și meseria pe care o face, ce îl enervează și ce îl emoționează, care este relația lui cu singurătatea și cum vede viitorul copiilor săi și cum e, până la urmă, cu viața aia secretă… la toate acestea și la altele veți găsi răspunsul parcurgând interviul de mai jos – sau, așa cum îmi mai place mie să-i spun, acest exercițiu de sinceritate cu întrebări și răspunsuri.
♣ ♣ ♣
Ce ai spune despre tine unei persoane care nu te cunoaște? Există niște lucruri esențiale pe care ai vrea să le știe cineva despre tine din capul locului?
Nu știu dacă e bine să știe lumea cum sunt eu de fapt. Sunt destul de ciudat, dar în același timp foarte comun. Detest prostia și persoanele inculte și stridente. Urăsc lipsa de educație și ignoranța. Sunt un tip care se bucură de timpul petrecut în familie, dar și destul de singuratic, mă hrănesc cu un anumit soi de singurătate. Sunt capabil să mă hrănesc și cu o singurătate în doi, dar n-am nevoie să dispară persoana de lângă mine, nu vreau să fiu singur fizic. Vreau să fiu lăsat să fiu singur, dar să știu că e acolo. Câteodată sunt foarte înțelegător și cerebral în a judeca situații, iar alteori foarte impulsiv și judec greșit. Nu există un motiv anume care mă face să fiu într-un fel sau altul, totul depinde de starea mea din momentul respectiv și influența a tot ce se întâmplă în jurul meu. Și mă lupt foarte tare cu chestia asta. Ce i-aș spune unei persoane care nu mă cunoaște ar fi „Vino și cunoaște-mă! Încearcă!”
Și crezi că ești ușor de cunoscut în adevăratul sens al cuvântului? Te deschizi ușor, ai încredere în oameni?
Da, sunt destul de deschis, spun chestii despre mine pentru că nu-mi pasă foarte mult ce cred sau ce fac alții cu informațiile pe care le află despre mine. Dacă mă simt bine, în largul meu și e o atmosferă plăcută pot să mă deschid destul de mult, dar de cunoscut cu adevărat mă cunosc foarte puține persoane, cele foarte apropiate.
E ceva ce îți iei din singurătatea asta despre care pomeneai mai devreme, ceva ce cauți sau de care ai nevoie în ea?
Mă alimentez cu o tristețe care mă ajută sau îmi caut lucruri care să mă motiveze, să mă inspire. Sunt lucruri pe care le caut în exterior și în interior. Îmi pun o melodie care îmi place, o secvență dintr-un film pe care l-am văzut și mi-a plăcut, un interviu cu o persoană pe care o admir sau unul cu cineva care vorbește foarte frumos despre teatru sau film sau stau și citesc despre fotbal. Ceva care să mă distragă de la un gând care mă macină interior.
Deci e ca un soi de evadare.
Totul e o evadare la mine, inclusiv meseria pe care o fac. Totul e o fugă de mine, încă de când eram mic.
Și următoarea întrebarea firească ar fi „din ce cauză fugi de tine?”
E o chestie din copilărie. Am fost crescut de bunica mea până la 8 ani și a fost mult prea grijulie cu mine. M-a făcut să fiu un copil foarte bolnăvicios, iar atașamentul acesta al ei era foarte vizibil și pentru ceilalți copii cu care interacționam. Eram tratat așa, cam ca tăntălăul grupului. Din cauza asta am simțit nevoie să mă izolez. Mă jucam foarte mult singur și aveam tot felul de eroi pe care îi interpretam. Încrederea în mine mi-a fost estompată în perioada aceea. Asta m-a făcut să îmi dezvolt foarte mult imaginația, dar m-a adus și în situația în care nu știam foarte bine cum să mă raportez la ceilalți petrecând așa de mult timp singur. Preferam să fiu eroul dintr-un serial polonez pe care îl iubeam când eram mic, „Norii negri”, pentru că nu puteam să îi conving pe ceilalți copii să ne jucăm împreună și să fiu eroul în povestea pe care aș fi construit-o cu ei. Mai târziu asta m-a făcut să le spun de multe ori oamenilor „hai să mă vezi la teatru și dup-aia vorbim”, ca să pot să fiu eu liniștit că nu o să mă desconsidere. Cu timpul problema asta s-a dus, dar mi-am dat seama care era cauza. Pot fi multe persoane și, în același timp, să fiu eu, înțelegând de ce sunt așa. Păstrez ceva din personajele la care lucrez și în viața personală fără să îmi dau seama.
Și crezi că acum ești erou în viața cuiva?
Orice tată își dorește să fie un erou în viața copiilor săi. Câteodată simt chestia asta și e copleșitor de-a dreptul. Alea sunt momente de fericire. Atât îmi doresc, să fiu erou în viața lor. Și, în mod normal, îmi doresc să fiu erou și în viața mea, eu față de mine. Se întâmplă uneori când îmi reușește foarte bine ceva să simt că de succes se bucură de fapt băiețelul acela care stătea și se juca singur cu soldățeii în spatele fotoliului.
Ai mai povestit că ai crescut până la 8 ani fiind înconjurat preponderent de femei și voiam să te întreb dacă crezi că te-a învățat/modelat în vreun fel chestia asta.
Absolut! Poate nu neapărat în bine, dar a avut o influență uriașă. Poate că tot meseria asta aș fi ajuns să o am, dar nu cred că aș fi fost așa de precoce în această dorință. Am fost un copil foarte iubit, dar iubirea asta nu știu dacă a fost foarte benefică. Ce își dorește omul? Să fie iubit în viața asta. Dar din prea multă iubire poți face și rău, mai ales în relațiile astea de familie. M-a făcut să nu fiu foarte curajos până la un moment dat, să mint – și asta nu pentru că bunica mea mințea, ci fabula, îi plăcea să se joace cu mintea mea, să mă păcălească și era extrem de convingătoare.
Și cum e acum, te aștepți ca oamenii să te iubească, să fii în centrul atenției?
Îmi place să fiu în centrul atenției, dar îmi place și când nu mă plac oameni. Mie oricum îmi plac personajele negative și nici nu cred că e sănătos să te placă toată lumea. Sunt puțin dezamăgit câteodată, dar nu mă deranjează. Dar pentru a fi în centrul atenției m-am antrenat de mic. Eu eram cel care zicea povești, glume, bancuri, eram haiosul clasei. Și asta atrage și a ajutat în a-mi deschide multe uși, de a avea un anumit statut în gașca mea.
Acum ești tată de fete, dar și de băiat. Care crezi că sunt cele mai mari provocări ale generației în care cresc ei?
Mă uitam cu groază la o știre cu o femeie de 43 de ani care povestea că era de-a dreptul șocată de ceea ce i s-a întâmplat în metaverse. A intrat 10 minute timp în care a fost agresată verbal, iar personajul ei a fost agresat și violat de 4 avatare masculine. Nici nu și-a dat seama ce se întâmplă, era prima dată când se conecta.
Întorcându-mă la întrebarea ta, cred că generația din care fac parte copiii mei va ajunge să trăiască totul de acasă, asta am senzația. Nu o să îi mai bucure prea tare nimic din ce se întâmplă în jur, de la a mânca ceva, a strânge pe cineva în brațe, a avea o legătură sexuală cu o altă persoană, a merge să înoți cu cineva pe bune. Nu știu dacă e neapărat rău sau bine. Nicio evoluție de până acum nu a dus spre rău, ar fi culmea să se întâmple de acum încolo. Lumea a evoluat tot timpul. Și părinții noștri fac comparație cu ce au trăit ei. Fiecare a prins și a trăit într-o etapă a societății. Eu nu sunt un tip conservator, sunt recunoscător că am făcut parte din două ere total diferite – de la generația cu cheia de gât și care bătea mingea afară, dar și că am prins evoluția aceasta incredibilă care se întâmplă în lume. Și în continuare voi vrea să fac parte din tot ce va mai urma, nu voi respinge noul.
Și din poziția ta de părinte, care sunt provocările pe care te aștepți să le ai?
Aștept să sufere toți trei din dragoste și sper să apeleze la mine, să îi sprijin și să le dau ce sfaturi voi putea ca să treacă peste suferința aia. Pe de altă parte, sper să treacă prin asta – și prin bucuria de a se îndrăgosti și de a fi fericiți, dar și prin deziluziile amoroase. Cred că e bine pentru modelarea omului să treci prin fel și fel de stări, să știi ce înseamnă și durerea, și fericirea. Ca atunci când vei fi pus să alegi în final să știi cum se simte de ambele părți.
La începutul acestei luni ai împlinit 43 de ani. Unde și cum te prinde și te surprinde această vârstă?
Este o vârstă pe care nu o înțeleg foarte bine. Cred că după 40 de ani creierul începe să îți pună singur opreliști spunându-ți că nu mai poți să faci lucrurile pe care le făceai înainte. Pare că nu te mai bucură aceleași lucruri care te bucurau odată, nu mai ai aceleași porniri de a face lucruri pe care le făceai la un moment dat. Cred că cel mai bine îmi dau seama de etatea mea în relațiile pe care le am cu colegii mai tineri, prin felul în care se raportează ei la mine. E adevărat că noi suntem suma percepțiilor pe care le au ceilalți despre noi, nu cum ne privim noi subiectiv, dar încă mi se pare ciudat să mi se adreseze colegi cu „dumneavoastră” sau, mai rău, să se ajungă la Nenea Alex sau Nea Cono. Altfel, sunt mulțumit profesional, mă simt împlinit. Am ajuns la vârsta asta făcând ce mi-a plăcut, mi s-au împlinit dorințele în ceea ce privește această meserie – adică să joc mult și cât mai variat.
Ai o filosofie de viață după care te ghidezi?
Nu știu dacă aș zice că e chiar o filosofie de viață, dar ar fi să fac în continuare ce îmi place. Să am parte de cât mai multe momente mișto de care să mă bucur. Sunt de părere că dacă nu-ți place ceva, n-ar trebui să faci lucrul respectiv. Bine, asta se aplică în special în zona profesională, că în zona personală n-ai cum să nu te lovești de lucruri pe care trebuie să le faci și care nu-ți aduc vreo plăcere.
Dacă ai putea să ai un lucru pe care nu îl ai în momentul de față, care ar fi acela?
Mi-aș dori foarte mult să fiu plătit mult mai bine, așa cum am văzut că se întâmplă cu actorii în afara țării noastre. E puțin utopic ce îmi doresc. Aș vrea foarte tare să pot să mă ocup pe rând de câte un singur proiect și să îmi ofere satisfacția financiară și liniștea că pot să îmi dedic toată atenția și toată energia într-un singur loc. Dacă alergăm așa cum o facem noi, actorii, de la un teatru la altul, de la un proiect la altul, de la o filmare direct pe scenă seara și a doua zi iar pe platou ajungi să nu mai creezi un rol, ci doar să îl interpretezi. Și asta e cel mai periculos. Ajungi să o faci „din talent”, iar asta se vede peste tot, în orice ai face. Dar da, asta mi-aș dori, să nu mai stau tot timpul cu calendarul de pe telefon la îndemână pentru că nu știu când să strecor o repetiție, să traversez orașul de la un capăt la altul ca să lucrez la un proiect unde fac un personaj diametral opus față de cel la care am lucrat mai devreme. În timp devine obositor.
Povestește-mi un pic despre istoria ta cu Dinamo – cum a început totul și cum ai ajuns să fii în prezent un soi de purtător de cuvânt pentru ei.
Eu am crescut într-o perioadă în care fotbalul era religie în cartier. Fiecare ținea cu câte o echipă, de obicei era Dinamo sau Steaua. Fratele meu era stelist, eu eram dinamovist ca tata. El mi-a făcut cadou un poster cu niște fotografii de când tocmai luase Mircea Lucescu echipa și mi-a zis „asta e Dinamo, echipa cu care țin, să ții și tu cu ea”. De aici a început totul. Acum în pandemie echipa a traversat cea mai grea perioadă a ei, era pe marginea unei prăpastii financiare iar noi, suporterii, am decis să facem cardurile DDB prin care am strâns câteva milioane de euro pentru Dinamo. Printre suporterii care și-au făcut un card am fost și eu.
Peste un timp am primit un mesaj de la reprezentații echipei în care îmi spuneau că sunt onorați că am contribuit și m-au întrebat dacă aș vrea să fac un filmuleț prin care să îi inspir și pe alții să facă același lucru. L-am făcut, am primit foarte mult feedback pozitiv în urma lui și apoi am primit o invitație să intru într-o emisiune la radio să vorbesc despre echipă. Și uite așa numărul meu de telefon a ajuns pe la toate televiziunile și am început să tot fiu contactat în legătură cu acest subiect. Astfel am ajuns ca, de ziua mea de doi ani de zile deja, clubul Dinamo să îmi ureze oficial la mulți ani, chestie care pe mine mă unge pe suflet. În copilărie îi vedeam pe jucători ca pe niște zei și în continuare și acum, dacă mă întâlnesc cu dinamoviști mai în vârstă, sunt super emoționat și mă uit la ei așa cum o făceam când eram mic.
Știu că faci parte și din distribuția unui film care are în centru echipa Dinamo.
Da, „Prima oară-i gratis”. În primăvară începem filmările și de-abia aștept, e un scenariu bun. E despre o farsă făcută echipei rivale FCSB la meciul din 2016 cu Manchester City – tuturor celor de la tribuna a II-a li s-a spus că o să fie o coregrafie specială în semn de celebrare a 30 de ani de când FCSB a câștigat Cupa Campionilor Europeni la Sevilla. Li s-au dat suporterilor niște veste și li s-a spus că orice s-ar întâmpla să nu le dea jos și să nu-și schimbe locurile alese inițial. A început meciul cu Manchester City și s-a văzut la televizor toată tribuna a II-a unde scria Doar Dinamo București. Despre această farsă care a făcut înconjurul lumii la momentul respectiv va fi filmul – de unde a venit ideea, cum au ajuns să îi păcălească pe cei de la FCSB, cum au ajuns să bage toată recuzita în tribune ajutați chiar de reprezentanți de la Steaua și multe alte detalii ce au ținut de orchestrația din spate. E pe alocuri și un film de acțiune, dar și comic în multe momente. Îmi place că eu nu joc nimic din parte dinamovistă, o să îl joc pe directorul sportiv de la Steaua, Valeriu Argăseală și e foarte interesant pentru că o să fie o transformare majoră pentru mine pentru că nu semănăm așa de bine.
Dacă tot vorbim despre filme, felicitări ție și întregii echipe de la Complet Necunoscuți, cea mai recentă premieră cinematografică în care joci. Filmul tratează un subiect destul de sensibil și teribil de actual: jonglarea între viața publică, cea privată și cea secretă, așa cum spune în promo. De viață personală avem cu toții nevoie, dar cum e cu cea secretă, ajută sau prezintă un risc constant de a arunca totul în aer?
Depinde cum interpretezi chestia asta. Viață secretă poate însemna viață dublă, poveste care se găsește în film. Nu știu dacă într-adevăr fiecare om are trei vieți, dar cred că toți avem niște mici secrete sau schelete în dulap și întrebarea e cum e mai bine, să iasă la lumină sau nu? Foarte mult timp am tot zis nu încercați acasă ce vedeți în film. De ceva timp însă m-am cam schimbat. M-am gândit că e eliberator să vii cu toate cărțile pe masă, asta în situația în care persoana care le află nu va recurge la acțiuni extreme după ce le cunoaște. Aici aș zice că există o limită: eu pot să vin să îți spun tot, dar te distrug… așa că mai bine mai întâi încep să testez. Îți spun un lucru, a mers, îți mai spun unu, n-ai luat-o razna și tot așa, din aproape în aproape. Sunt situații în viață cu oamenii care s-au dus cu secrete în mormânt și apoi când s-au aflat nu au însemnat nimic, nu i-au afectat cu nimic pe ceilalți la modul real.
Crezi că poate să existe o limită, ceva ce s-ar putea spune și ceva ce nu?
Depinde foarte mult de cealaltă persoană, de cea care află, de discernământul ei. În funcție de asta ar trebui să existe o limită legată de ce să spui și ce să nu. Nu e vorba de secret în sine ci de reacția persoanei, că poți să o dărâmi complet și așa ajungi să mai ai încă o problemă pe care trebuie să o rezolvi. Părerea mea, însă, e că adevărul trebuie aflat, oricât de crud ar fi. Și acum eu sunt lupul moralist pentru că eu nu sunt în stare să fac asta mereu – sau n-am fost în stare foarte mult să fac asta în viața mea. Am văzut cât de ușurat mă simt atunci când reușesc să o fac. Și chiar dacă e greu în momentul acela, ți se ia o greutate de pe piept, te-ai eliberat de ceva.
N-am o definiție clară despre ce și cât ar trebui ținut secret când e vorba de lucruri cu adevărat importante – dar care nu afectează persoana cealaltă în niciun fel, doar că nu știa. Cred că mai frustrant e să afli atunci când nu mai poți să porți o discuție cu persoana respectivă, când e prea târziu sau după ce a murit. Oricum, în unele dintre situațiile astea cred că poți ajunge să te gândești să dispari definitiv și vor vedea ceilalți cum se descurcă mai departe. E ca în momentele în care te simți copleșit de tot ce ți se întâmplă și vrei doar să te culci pentru că ai senzația că, pentru câteva ore, problemele respective nu mai există. Și cred că e cea mai apropiată stare de moarte. Asta cred că se și întâmplă de fapt când murim: ai adormit, dar nu visezi.
Deci nu crezi că mai există ceva după ce murim?
Crezi că se mai întâmplă ceva cu un miel pe care îl tai de Paște, cu sufletul lui? Eu nu cred că se mai întâmplă nimic. Nici cu mielul, nici cu omul. Mi-ar fi plăcut să existe Raiul, așa am fost crescut să cred. Când eram mic îmi imaginam că după ce mor, ajung undeva și mă întâlnesc cu Dumnezeu care are un televizor pe care îmi pune filmul vieții mele. Și apoi începe să adune – câte puncte însumează faptele bune și câte faptele rele. Așa credeam că se decide cine merge în Rai și cine în Iad.
Nu mai cred în lucrurile astea. Înțeleg foarte bine ce înseamnă religia, mă pasionează să înțeleg cum s-a ajuns unde s-a ajuns și ce nevoie a avut și are în continuare omenirea de religie, dar mă enervează foarte mult că în societatea noastră încă avem o gândire învechită legată de povestea asta. Știu că Iisus a existat, dar până la un punct. Nu știu dacă a săvârșit vreuna dintre minunile din Biblie sau nu, dar în niciun caz nu mai cred în ce scrie că s-a întâmplat după moartea sa. Nevoia oamenilor de a crede tot a creat o anumită energie – eu fac fapte bune și îmi ajut aproapele pentru că Dumnezeu mă vede. Dar este și așa de multă ipocrizie pe lângă asta! Dacă treci pe lângă o biserică și îți faci o groază de cruci și apoi te duci acasă și îți bați nevasta… crucile alea nu mai înseamnă nimic. Despre asta e vorba.
Și atunci, din punctul tău de vedere, dacă nu există această busolă care să ne spună ce-i bine și ce e rău, suntem proprii noștri dumnezei?
Suntem oricum proprii noștri dumnezei, sunt convins de asta. Nu cred că mai e nevoie acum de ce era înainte când erau doar câteva legi scrise. Oamenii se raportau la zeități și mai apoi s-au îndreptat spre Dumnezeu. Atâtea crime s-au făcut în numele dumnezeirii! Cruciade, inchiziție și toate marile descoperiri ale lumii de la vremea respectivă care erau privite ca lovituri în Dumnezeu. Însă toate descoperirile care au răsturnat lumea, toate s-au născut sfidându-l pe Dumnezeu.
Eu n-am absolut nicio problemă cu oamenii care cred, dar nu veni să încerci să mă convingi, să mă convertești într-o habotnicie din aia dusă la extrem în care dacă spui că ești homosexual ești trimis la biserică să te rogi să fii pus pe calea cea dreaptă. Din păcate țara noastră încă e la nivelul ăsta. Suntem un popor care nu mai avem cultură, nu mai știm ce s-a întâmplat în istorie și suntem așa de creduli din cauza acestei lipse de informații. Acum, când informația se găsește peste tot, lumea este mai neinformată decât era înainte! Nu știm de unde să apucăm o problemă, nu vedem ce stă la baza ei, noi mergem după ăla care urlă mai tare. Și deși nu vreau să intru în discuția asta, dacă vreodată AUR sau Șoșoacă vor ajunge la putere eu, care nu m-am gândit niciodată să plec din România, o să mă gândesc foarte serios la această variantă pentru că din momentul acela nimic n-o să mai aibă niciun sens. N-aș mai vrea să mai locuiesc aici.
Să sperăm că nu se va ajunge acolo pentru că, uite, ai avut în pandemie premieră cu spectacolul Sherlock Holmes la Teatrul Avangardia și s-au reluat o parte dintre spectacolele în care joci. Pandemie, restricții, măști, capacitate redusă în sălile de teatru – întorcându-te pe scenă în aceste momente ciudate, ai simțit sau ai văzut vreo schimbare la spectatorul de teatru?
Nu, nu e nicio diferență. Aceeași bucurie, aceleași reacții, aceeași energie și același schimb de energie ca înainte. Oricum pe scenă uiți total de pandemie, nu te mai gândești la asta.
Dar de cealaltă parte, de cea artistică, ți se pare că s-a schimbat în vreun fel modul în care vă abordați meseria?
Lumea se spală mai des pe mâini când vine la teatru și sunt tot felul de inadvertențe la modul repetăm cu mască, dar jucăm fără. Asta s-a schimbat și, în plus, vezi tot felul de colegi care crezi că sunt chirurgi. 🙂 La început, atunci când a fost prima relaxare a restricțiilor și am avut voie să jucăm a fost mai multă panică. Era încă perioada aceea în care nu prea știam direct oameni care aveau covid. Apoi am început să ne îndreptăm toți atenția spre subiectul vaccinului, iar boala a picat cumva pe planul doi. Ce s-a schimbat pe la multe teatru a fost că s-a renunțat la spectacole cu mulți actori, dar altfel nu, nu e nicio diferență, ne facem meseria la fel ca înainte.
Ești actor angajat la Teatrul de Comedie, dar ai spectacole și în zona independentă. E ceva ce găsești într-o parte și nu găsești în cealalta?
Teatrul e teatru peste tot. Iubesc Teatrul de Comedie, îmi place să repet și să am spectacole acolo, mă simt bine între colegii din toate departamentele. Și la Avangardia îmi plac mult oamenii cu care interacționez, îmi place pasiunea lor pentru teatru. Aici am ocazia să joc într-un soi de spectacole care nu prea se montează la Teatrul de Comedie – o dramă spre exemplu sau un thriller polițist. Cam asta ar fi singura diferență.
Și dacă tot aminteam de premiere, exact pe 1 februarie de ziua ta s-a lansat prima ediție a podcastului pe care îl faci împreună cu Paul Ipate. E o zonă care a luat amploare foarte mult în ultima perioadă, multă lume s-a apucat de făcut podcasturi. Ce aduceți voi nou pe această zonă, ce v-ați propus?
Au fost ideea și dorința lui Paul să facem acest podcast chiar dacă, da, e o puzderie de podcasturi acum în online. Noi am încercat să mergem doar pe o anumită zonă, să facem un podcast doar cu actori și regizori, atât. De asta îi și spune „Între noi”. Este nișat – și ne-am asumat treaba asta și nici nu ne gândim la zona financiară. Nu ne gândim nici că o să rupă youtube-ul, dar poate o să ajute un tânăr actor, un tânăr regizor sau un candidat la facultatea de teatru să vadă fricile marilor actori, experiențe prin care au trecut în decursul carierei, bucuriile, greșelile pe care le-au făcut. Făcând parte din lumea asta și cunoscând-o foarte bine știm cum să portăm o discuție pe zona asta.
O primă ediție pe care am făcut-o a fost cu Adrian Titieni și cred că a ieșit drăguț. Are și o chestie aparte acest podcast: întrebăm invitații dacă e ceva ce și-au dorit să facă și nu au reușit până acum și încercăm să le îndeplinim dorința respectivă. Adrian Titieni a vrut să zboare cu balonul și am reușit să facem chestia asta și mi-a plăcut cum s-au legat lucrurile pentru momentul respectiv. Acest podcast îl facem pentru noi, pentru bucuria noastră, nu ne stresăm foarte tare și nu avem o rigoare a înregistrărilor sau a postărilor. Ne-am dori să scoatem unu pe lună dacă vom putea și vom vedea pe viitor ce se va întâmpla cu el și unde vom ajunge.
Traiectoria ta profesională include teatru, film, seriale, voice over, regie de teatru și mai nou, iată, podcast. Debutul însă ți l-ai făcut în televiziune și ai continuat pe drumul acesta o bună bucată de vreme. Ți-e dor de lumea aceea, ai vrea să te întorci la un moment dat?
M-aș întoarce în televiziune să joc. Nu orice, dar pentru asta m-am mai întors și m-aș mai întoarce – pentru un film, un serial, teatru tv. Singurul tip de emisiune unde mă mai văd în rol de prezentator este o emisiune sportivă. Și am o idee în cap pentru o emisiune-concurs, dar nu este o prioritate acum pentru mine. Nu mai vreau să îmi mai asociez imaginea decât de meseria pe care o am.
Spuneai la un moment dat într-un alt interviu că ai fi fost un foarte bun psiholog dacă nu te-ai fi făcut actor. De ce crezi asta?
De-a lungul vieții mele au venit la mine fel și fel de oameni să se plângă de o situație prin care treceau și m-am descoperit dându-le niște sfaturi extrem de obiective, sfaturi pe care eu nu puteam să le aplic la mine. Cumva mă învățam și pe mine cum ar trebui să reacționez și ceea ce le-am spus și au aplicat i-a ajutat și au schimbat situația în bine. Mi-am dat seama că pot să înțeleg foarte corect o situație pe care mi-o expune cineva și reușesc să găsesc niște rezolvări destul de bune. Mie îmi și place latura asta datorită meseriei pe care o am pentru că în studiul unui personaj trebuie să înțelegi în primul rând ce și cum gândește și de ce spune anumite lucruri. Făcând asta atât de mult timp a devenit o obișnuință și ajungi să cunoști natura umană. Și încerc și de foarte multe ori și reușesc să nu judec un om la prima mână. Încerc să înțeleg de ce un om țipă, urlă, plânge.
Și dacă ești un admirator al psihologiei, ai încercat și auto-psihanaliza?
Mai mult doar prin ochii celor care m-au psihanalizat. E greu să te privești introspectiv și să înțelegi ce se întâmplă cu tine. Îmi dau seama de niște lucruri și cumva mă învăț și pe mine vorbind cu alții. Cred că, într-un fel, m-am modelat singur și am încercat să mai îndrept anumite lucruri pe care le făceam total greșit.
Într-o lume în care depresia și anxietatea au ajuns să fie la ordinea zilei, crezi că mai există acel stigmat care era asociat în trecut cu mersul la terapie?
Doar în cazul celor care sunt total ignoranți și care gândesc că dacă mergi la psiholog înseamnă că ești nebun. Nu cred că mai există acest stigmat atât de puternic așa cum era în trecut. Probabil că societatea noastră nu mai e așa de rău cum era acum 10 sau 20 de ani pe această zonă, însă în continuare ortodoxia noastră întinsă spre habotnicie mai poate duce încă la astfel de judecăți.
Ce auzi cel mai des despre tine și te scoate din minți?
Că sunt actor și că asta înseamnă că joc și în viața reală. Asta mă enervează cel mai tare și nu e adevărat. E total invers: eu îmi iau viața și o aduc pe scenă ca să construiesc un personaj.
Și, la polul opus, un lucru care ți s-a spus și care te-a emoționat foarte tare?
Din punct de vedere profesional multe lucruri care mi s-au zis și care m-au emoționat au venit de la spectatori care mi-au spus „nu știți ce ați însemnat pentru mine” când au văzut un anumit spectacol. Cineva mi-a spus că „mișcă sufletul” ce văzuse pe scenă. La Avangardia s-a întâmplat să îmi spună cineva foarte recent că din momentul în care mi-am pus costumul parcă am devenit alt om complet, nu mai eram cel cu care discuta și glumea mai devreme, mă transformasem total. Mi s-a părut un compliment foarte frumos pentru că deși eu eram același și nu încercam să fiu altfel decât fusesem până atunci venise peste mine personajul între timp.
Și pe zona personală?
În viața personală sunt multe. De la un „mi-e dor de tine”, la un „te iubesc” pe care îl auzi de la copilul tău, sunt foarte multe pe care le-am auzit și care m-au mișcat.
Cum arată fericirea pentru tine și ce îți restabilește echilibrul interior?
Când merg spre casă și știu că mă așteaptă ființe iubite, când fata mea cea mare e bucuroasă și entuziasmată, când băiatul îmi povestește de o realizare de-ale lui, când fetița cea mică mai deprinde câte o chestie nouă în dezvoltarea ei.
Sau o zi de meci Dinamo-Steaua. Știu că mă văd cu băieții, bem o bere, mâncăm un mic, mergem la meci, câștigă Dinamo, mă întorc acasă fericit, mă uit din nou la meci și retrăiesc bucuria asta. Și mai am: să mă duc la pescuit și să prind pește, să știu că toții copiii sunt bine și că aș vrea să îi am pe toți alături de mine la un moment dat… sunt foarte multe. Nu există o fericire continuă, sunt crâmpeie pe care le trăiești și asta e singura certitudine pe care o ai, că atunci când le trăiești ești fericit. Când a bătut Dinamo știu că sunt fericit sau când gătesc pentru familia mea îmi place foarte mult și mă simt foarte bine. Am avut parte de întâlniri, de situații, de nopți împreună cu persoane… sunt multe și mă gândesc la ele știind că au fost momente fericite.
Dacă ți s-ar da ocazia să faci un singur lucru din viața ta complet diferit, care ar fi acela?
Până acum ceva ani mă gândeam că dacă aș mai retrăi o anumită situație n-aș mai face la fel. Acum nu mai gândesc așa, nu prea aș mai schimba nimic. Mă gândesc uneori însă cum ar fi fost dacă atunci când am dat admitere la UNATC (ATF pe vremea aceea) nu m-aș fi lăsat influențat de anumite lucruri și cum ar fi fost dacă aș fi intrat acolo. Sunt convins că viața mea ar fi arătat complet diferit acum. Întâlnirile, conexiunile, drumurile pe care aș fi luat-o ar fi fost altele. Nu am de unde să știu dacă aș fi ajuns unde sunt acum mai ușor sau mai greu, dar sigur ar fi fost diferit. Că tot povesteam mai devreme despre televizorul la credeam când eram mic că îți vezi viața după ce mori, așa aș fi curios să văd cum ar fi arătat viața mea în situația asta.
Tu ai terminat Facultatea de Teatru din cadrul Universității Ecologice din București. Cât de important crezi că este numele instituției trecut pe diploma de absolvire?
Am făcut facultatea într-o perioadă în care facultățile private de teatru erau privite foarte prost. Mergeam pe la tot felul de castinguri, concursuri, întâlniri pe la teatre și veneau și cei de la ATF și nouă ni se spunea „particularii”. Era o frustrare și simțeai că nu ești egal cu ceilalți. Lucrul acesta a dispărut între timp. De asta mă bucur că am ajuns unde am ajuns acum știind de unde am pornit și mă bucur și când văd alți colegi de generație cu mine care au terminat tot la o facultate particulară și care înseamnă ceva prin câte un teatru. Știu prin ce am trecut noi. Celor de la stat le-a fost mult mai ușor.
Dar, uite, mie mi-au plăcut și îmi plac în continuare actorii indiferent ce facultate au absolvit. Îmi place foarte mult când văd un actor bun, fie că sunt în sală, dar mai ales când sunt alături de el pe scenă. Și nu am nicio urmă de invidie în mine! Este atât de reconfortant să joci cu un actor talentat. Te face pe tine să fii mai bun și tot spectacolul crește. Mă emoționează până la lacrimi să văd actori făcând lucruri minunate pe scenă, iar dacă sunt în sală îmi vine să mă duc și îi iau în brațe. Am pățit asta la Complet Necunoscuți când i-am văzut pe Gabriel Răuță și pe Andreea Grămoșteanu făcând o dublă. Mi-au dat efectiv lacrimile de emoție și de bucurie că sunt colegii și prietenii mei.
În același timp, atât de tare mă deranjează când văd lipsa de talent și că exiști într-un teatru în care n-ai ce să cauți din cauza asta. Spunea cineva despre mine că sunt genul de actor căruia îi place să atragă atenția asupra valorii, dar și a lipsei de valori și are o plăcere foarte mare să facă asta. N-am cum să mă abțin să nu spun pentru că rolul meu depinde și de al tău, adevărul meu e și în tine, partenerul meu de scenă. De asta proiectele pe care mi le aleg în ultima vreme le aleg și în funcție de oamenii cu care voi juca pentru că îmi doresc cât mai multe întâlniri, să lucrez cu colegi pe care îi știu, dar nu am avut încă ocazia să mă întâlnesc pe scenă sau pe un platou. Mă hrănesc cu astfel de întâlniri.
Că tot pomeneai că nu ești invidios, cred că sentimentul acesta se naște dintr-o serie de frustrări, poate și din cauza lipsei de talent sau a nesiguranței pe talentul tău.
Da, poate să fie, dar poate să fie vorba și de nevalorificarea cum trebuie a unei șanse care ți s-a acordat la un moment dat. Eu cred că dacă ești actor și te învârți prin lumea asta sigur ai mai prins niște rolișoare și apoi ți s-a dat ocazia să faci un rol mai mare – oricui i s-a acordat și a avut o șansă în meseria asta. Ce ai făcut cu ea, cum ai fructificat-o sau ce s-a ales pe urmă… asta ține de tine. Și eu am avut șansa asta, nu am început din neant. Faptul că eu sunt actor la Teatrul de Comedie se datorează în mare parte Deliei Nartea. A avut încredere în mine, m-a băgat într-un spectacol la Vlad Massaci care ar fi trebuit să fie un one-woman show (Fata de mătase artificială) și m-a luat după ea apoi la Lucian Giurchescu – și asta fără să mă fi văzut jucând, ci doar simțind niște lucruri despre talentul meu la nivel uman și pe baza intuiției. Dar în momentul în care mi s-a oferit această șansă am făcut bine ce aveam de făcut și de asta am rămas actor în Teatrul de Comedie.
Te vezi ca fiind un exemplu în meseria asta?
Dacă de multe ori în viața mea am fost un antiexemplu, în meserie mi-ar plăcea să fiu considerat un exemplu pentru tinerii aspiranți. Dacă reușesc să îi fac să se îndrăgostească mai mult de meseria asta sau dacă au văzut ceva ce pot împrumuta de la mine așa cum am făcut-o și eu de alți actori asta mă bucură. Te urmărește un exemplu puternic, furi de la alții până îți găsește propriul tău fel de a juca și m-ar face fericit să știu că și eu i-am inspirat pe alții.
În încheiere aș vrea, te-aș ruga să transmiți un mesaj tuturor celor care citesc acest interviu. Să le transmiți un gând, o idee pozitivă în care tu crezi cu tot sufletul și care consideri că ar putea să schimbe niște lucruri în bine dacă mai mulți oameni ar face lucrul respectiv.
Dacă lumea ar citi mai mult, dacă și-ar lăsa imaginația să zboare și ar scăpa de ignoranță cred că lumea s-ar duce într-o direcție mult mai bună. Citește și ai să descoperi o altfel de lume sau, așa cum spuneau băieții de la Paraziții, dacă vrei să faci lumină când e pentru tine noapte/educă-te singur, frate, citește o carte. Cunoașterea ar duce înspre mai bine pentru că ignoranța naște monștri. E clar și se vede foarte bine în societatea noastră – când vorbești fără să știi, dar ai niște păreri pe care le susții cu o vehemență incredibilă, asta distruge energia bună din jur, distruge tot…
♣ ♣ ♣