Spectacolul Fata Morgana de la Teatrul Dramaturgilor Români este o „comedie polițistă cu milițieni” și încă una extraordinar de bine scrisă, gândită, imaginată și jucată. Nici nu prea văd cum ar fi putut să fie altfel pentru că a luat naștere sub bagheta directorului de scenă Victor Ioan Frunză și a minunatei sale Trupe fără Nume.
Acțiunea se petrece „într-un oraș de provincie din Republica Socialistă România într-un stadiu intermediar al construcției Omului Nou (sfârșitul anilor ‘70)” așa cum suntem înștiințați la începutul spectacolului. Piesa scrisă de Dumitru Solomon în 1978 este însă suspect de actuală și în 2021. Câte cazuri și scandaluri despre diplome obținute pe pile nu au tot circulat prin presa de la noi în ultimii ani? Câte discuții nu se nasc încă despre moralitate sau/și despre lipsa ei, despre parvenitism și o lipsă acută a unor principii morale sănătoase? Câte persoane nu sunt depistate că ocupă locuri înalte sau de conducere fără să aibă niciun fel de pregătire pentru poziția respectivă și au ajuns acolo „făcând frumos” pe la cine trebuie?
Despre ce este vorba mai exact în spectacol? Un important profesor universitar de lingvistică și șeful comisiei de bacalaureat a dispărut din camera sa de la hotelul Minerva exact înainte de marele și importantul examen. Cazul este preluat de un tânăr locotenent de poliție, Filip Popescu, și de procurorul stagiar Teodora Banu în urma unui telefon misterios și lipsit de prea multe amănunte. Aflați amândoi la început de carieră și cam cu 0 experiență, dar cu o teorie stăpânită la perfecție, cei doi se întâlnesc în camera de unde se presupune că a dispărut profesorul universitar Cantemir și încep investigația. Nu trece mult și ajung să fie asaltați de o multitudine de personaje care mai de care mai colorate. Singurul lor element comun? Obținerea promovării examenului de bacalaureat cu orice preț.
Frumusețea și adevărata bucurie a Trupei fără Nume este o energie specială care îi unește și îi face să trăiască la unison pe toți actorii. Nu există roluri „mici” sau roluri „mari” atunci când ești o parte dintr-un întreg care funcționează ireproșabil indiferent de partitura pe care ți-o asumi, iar Victor Ioan Frunză pare că are un simț aparte atunci când gândește și montează spectacole. Nu doar că ele sunt impecabile din punct de vedere al direcției de scenă, știind exact ce să sublinieze și cât, când să lase emoția să invadeze sala și când să se concentreze pe acțiune, dar este și un maestru când își face distribuțiile.
De o parte îi avem pe Carol Ionescu (locotenentul Filip Popescu) și pe Ana Crețu (procurorul stagiar Teodora Banu) care se folosesc de toate mijloacele pe care le au la îndemână pentru a trece cu o lejeritate savuroasă de la planul personal al personajelor la cel profesional. De cealaltă parte îi avem pe Adrian Nicolae, directorul hotelului Minerva, care cucerește publicul într-o secundă doar pășind pe scenă, ca mai apoi să își dezlănțuie întreg talentul în interacțiunea pe care o are cu celelalte personaje; Andrei Huțuleac este de-a dreptul delicios prin felul în care jonglează între gemenii Castor și Polux; Nicoleta Hâncu este aparent naiva, dar apriga Lucreția Borgia care efectiv acaparează scena într-atât încât nu își mai poți lua ochii de la ea atunci când își descătușează toată energia; Sorin Miron este securistul care apare mereu „incognito” și care mai domolește un pic ritmul amețitor în care se succed scenele și personajele cu un umor mai subtil și plin de „dedesubturi”; Alexandru Pavel își dezvăluie simțul ludic printr-o ingeniozitate debordantă și colorată de nuanțe intrepretându-l pe faimosul profesor universitar dat dispărut; Corina Moise o interpretează pe soția profesorului, pendulând cu același umor bine dozat și nuanțat între disperare și furie; Monica Odagiu este tânăra extrem de sexy care se folosește de toate atuurile din dotare pentru a-i asigura iubitului său o notă de trecere la examen, iar George Costin îl interpretează pe iubitul ei, un sportiv pregătit oricând să servească un pumn sau o bătaie dacă asta i-ar asigura promovarea bacalaureatului, mai ales că inteligența nu-i chiar punctul său forte.
Ritmul spectacolului este extrem de alert, o adevărată probă de forță extraordinar de bine susținută, te cuprinde, te acaparează, te întoarce pe toate părțile și te lasă amețit de atâta bucurie la final. Ar fi fost bine dacă montarea de la Teatrul Dramaturgilor ar fi reprezentat doar o „aducere aminte”, o simplă fereastră deschisă către un trecut ce a încetat să existe. Ar fi fost mai reconfortant, poate, dacă nu identificam personajele și tipologiile din Fata Morgana în oamenii de astăzi, în frământările și în lupta pe care încă o ducem cu incultura și parvenitismul. Scenografia superb gândită de Adriana Grand te plasează în anii ‘70, e adevărat, ai senzația că a decupat cu o precizie matematică o cameră de hotel din acei ani până la cel mai mic detaliu și a adus-o pe scena de la Dramaturgi, însă felul prin care Victor Ioan Frunză a înțeles adevărul din spatele textului, al situațiilor și jocurilor de cuvinte te lansează cu o viteză amețitoare în zilele noastre. Și poate că, de fapt, asta e ceea ce contează – o comedie scrisă foarte bine, regizată și imaginată fără niciun defect și jucată excelent care te trage de mânecă și te lasă întrebându-te iar și iar „de ce nu învățați? … de ce nu munciți?”