O să încep direct și o să spun că am senzația că este destul de greu să nu te atingă spectacolul ăsta – și nu mă refer aici la faptul că transmite o emoție sau că spune o poveste. Multe, foarte multe alte spectacole o fac, dar Nebun din dragoste parcă forează în tine și îți strânge stomacul într-un ghem de sentimente contradictorii. Spectacolul acesta îți vorbește despre dragoste. Îți vorbește despre dragostea aceea care te consumă celulă cu celulă, care îți rupe sufletul în două, care te face să te înalți până la nori și să iei în brațe luna de fericire, care îți seacă ochii de lacrimi și care îți inundă inima de bucurie. Îți vorbește despre pasiune, despre dorință, despre sacrificii, despre extreme, despre sentimente mai presus de fire sau de reguli care se joacă mereu cu mintea ta, care te transformă și care uneori te și îmblânzesc.
May și Eddie se regăsesc într-o cameră de hotel după multe mile, după multe împăcări și despărțiri, după multă iubire și suficiente lacrimi. Se iubesc și se urăsc, sunt toxici și perfecți unul pentru celălalt și unul cu celălalt. Pe măsură ce acțiunea avansează încep să iasă la iveală secrete și frânturi dureroase din trecutul lor. Cu imaginea unui tată care le-a bântuit viețile și care este și el responsabil pentru situația în care se regăsesc cei doi, înfruntăm alături de ei fantomele trecutului și prezentul chinuitor. Spectacolul dezvăluie un subiect sensibil, la limita acceptanței sociale, dar care, în străfunduri, vorbește de fapt despre iubire. Despre iubirea aia care doare și de care ai vrea să scapi, dar nu vrei să scapi. Despre suflete încolăcite în amor, despre alegeri și consecințe.
Mihai Călin în rolul tatălui reprezintă, pentru mine cel puțin, punctul de pornire pentru tot. El este cel care domolește sau care instigă, care povestește, lămurește și participă activ la toată acțiunea chiar dacă de cele mai multe ori o face pasiv. De ce spun asta? Pentru că este în permanență pe scenă, ca o fantomă care veghează la căpătâiul copiilor săi și căreia vrei să îi surprinzi reacțiile în momentele cheie ale spectacolului. Și el a fost, în tinerețile sale, nebun din dragoste, iar acum nu știi dacă să îl ierți, să îl înțelegi, să îi iei partea sau să îl faci vinovat pentru tot ce s-a întâmplat. Îi vezi zbuciumul intens și neputința lui din trecut de a face o alegere. Cu o doză foarte fină de umor și de ironie, Mihai Călin este un actor matur, complet stăpân pe sine și pe rolul său, care știe întotdeauna exact cât trebuie să puncteze în scenă ca să îi înțelegi personajul și să te atragă în poveste.
Raluca Aprodu este așa de frumoasă în acest rol. Cu o doză perfect amestecată de gingășie și de duritate reușește să creioneze o May pe care o poți înțelege. Vezi femeia care este și care ar vrea să fie, îi vezi puterea de care se agață, dar îi vezi și punctele sensibile care o lasă complet vulnerabilă. Chiar dacă nu ai trecut niciodată printr-o relație toxică, ea te va face să simți în adâncul tău greutatea covârșitoare a acelui ‘te rog să pleci’ / ‘nu pleca’, vei simți gustul sărat al lacrimilor când te rupi efectiv în două între aceste dorințe, între ce știi că ți-ar face bine și ce simți că ai nevoie de fapt. Raluca Aprodu reușește să fie și să transmită ce cu siguranță multe dintre noi femeile am simțit la un moment dat în viață și nu e deloc ușor să creezi acest echilibru între suflet și rațiune.
Ioan Andrei Ionescu este, la prima mână, contrapunctul comic al spectacolului, gura aceea de aer de care ai nevoie în toată tensiunea creată până atunci, însă el este cu mult mai mult de atât. El îi dă viața lui Martin și, fie că este în prim-plan sau în plan secund, zugrăvește un întreg univers extrem de minuțios, cu foarte multă atenție dedicată fiecărui gest și fiecărei priviri. Ioan Andrei Ionescu creează, cu timiditate, candoare, reținere și cu o doză foarte mare de vulnerabilitate fix acel bărbat bun pe care poate multe dintre femei îl trec cu vederea pentru că nu e suficient de ‘băiat rău’. Aparent el este doar un tip și atât, însă în el se simte bărbatul care ar fi reușit să o echilibreze pe May, care poate ar fi iubit-o așa cum își dorea ea și cum ar fi meritat. Martin este o întreagă lume de ‘cum ar fi fost dacă’ și o reală încântare de urmărit pe scenă.
Ca și Ioan, și Gavril Pătru lucrează extrem de bine cu privirea, cu gestica și cu postura sa și reușește să exprime în felul acesta extrem de multe emoții și de conflicte interioare. Îl prinde foarte bine genul acesta de personaj – răzvrătit, conflictual, băiatul rău care, în esență, visează la un bine, care iubește altfel decât i-ar impune societatea să o facă, pasional spre destructiv. Gavril Pătru prin Eddie te captivează cu intensitatea sa și cu dragostea lui veninoasă și, prin relația lui cu May aproape că îți explică și te învață ce înseamnă suferința și iubirea aia apăsător de dureroasă pe care o resimți în capul pieptului și fix în inimă.
Claudiu Goga m-a căștigat cu Un tramvai numit dorință de la Teatrul Metropolis și m-a cucerit cu Nebun din dragoste. Observ un stil foarte curat de a spune o poveste și o ghidare foarte atentă a actorilor săi. Ambele spectacole duc pe umerii lor drame și dureri cărora destul de greu poți să le găsești cuvinte prin care să le transpui, iar Claudiu Goga a știut de fiecare dată ce ingrediente să folosească pentru a spune exact așa cum trebuie povestea respectivă ca să îți ajungă la inimă. Lasă deoparte artificii de regie și se concentrează pe ceea ce consider a fi inima teatrului și anume emoția, iar spectacolele sale descopăr cu mare bucurie că o conțin din plin!
Nu știu cum o să resimțiți acest spectacol dacă decideți să îl vedeți pentru că, mai departe de reguli și manuale, toți avem și filtrul personal care intervine în astfel de situații. Sper însă că veți merge să îl vedeți și că va declanșa ceva în voi, că vă va face inima să galopeze un pic mai puternic vreme de o oră și jumătate pentru că, în ciuda multor lucruri care nu merg și nu ne fac bine, teatrul ni se duce direct în inimă și o face să bată cu mult mai multă bucurie.
