Nu mai este o noutate pentru nimeni că în ultimii ani comunicarea reală, comunicarea aceea față-n față pe care mulți cu siguranță o consideră acum „de modă veche”, s-a estompat din ce în ce mai mult. De când s-a extins magia internetului și ne-a atras în vortexul său suntem tot mai adesea sclavii dispozitivelor pe care le manevrăm zi de zi. În căutare de informații, de încurajări, de soluții, de diagnostice, de parteneri. Chiar dacă ești singur e ceva reconfortant în a știi că sunt și alți singuri ca și tine pretutindeni în lumea asta. Internetul ne salvează de noi înșine pentru că, sub protecția unui anume tip de anonimat, putem fi cine și cum vrem.
Piesa Ea și numai ea îi aparține lui Andrei Ivanov, dramaturg, scenarist și regizor în vârstă de 35 de ani din Belarus, membru al Uniunii Scriitorilor din Moscova. Textul său, în traducerea Ralucăi Rădulescu, ne aduce un pic mai aproape de prăpastia pe care o poate aduce drama și lipsa unei comunicări reale în viața a două persoane. O Ea și un El, mamă și fiu. Un tată și un soț decedat prea de timpuriu. Și o liniște apăsătoare ce se cască între ei cu fiecare zi ce trece și cu fiecare ușă trântită ce maschează țipete necontrolate pline de frustrarea neputinței.
Înecați de dorul după soțul și tatăl plecat de lângă ei, între mamă și fiu se cască un vid din ce în ce mai mare deși îi despart două-trei uși în modestul apartament pe care îl împart. Fiecare își duce propria viață departe de celălalt, iar toate încercările mamei de a se apropia de fiul ei sfârșesc în dezamăgiri, certuri și frustrare. Nu există comunicare reală, fiecare privește lucrurile și realitatea prin propriul filtru și amândoi oferă unghiuri și interpretări diferite fiecărui amănunt sau interacțiune care îi implică.
Lucrurile însă se schimbă în momentul în care mama își face un cont pe o rețea de socializare într-o ultimă și disperată încercare de a iniția un dialog cu fiul ei. Ea devine astfel Toffy, partenera perfectă pentru Corbul din Turn – nickname-ul ales de fiul ei. Și astfel, prin conversații întâi reținute și apoi din ce în ce mai exaltate și pline de detalii, cei doi reușesc în sfârșit să se apropie. Dar oare… oare scopul scuză mijloacele într-un caz de genul acesta? Oare ascunderea adevărului este justificată atunci când pare a fi singura opțiune valabilă de a te apropia de singurul om important din viața ta care ți-a mai rămas și pe care simți că îl pierzi printre degete cu fiecare zi ce trece? Sigur, toți purtăm măști și nu doar în mediul online. Toți ne prefacem uneori ca să mergem mai departe, ca să fim plăcuți, uneori poate doar ca să mai supraviețuim încă o oră sau o zi, însă cum am reacționa oricare dintre noi atunci când îți permiți să fii vulnerabil, iar această încredere îți este trădată în cel mai dur mod?
Alexandru Măzgăreanu ghidează din rolul de regizor acest spectacol spre o introspecție pe care este foarte posibil să o faci când râzând, când lăcrimând. Oricum nu îți este indiferentă. Fără artificii inutile, el lasă povestea să curgă și personajele să își trăiască emoțiile depline de la început și până la final. Scenografia semnată de Dana Petre, muzică lui Alexandru Suciu și light design-ul semnat tot de Alexandru Măzgăreanu creează și delimitează extrem de inspirat spațiul de joc care se transformă într-un ring în momentul în care cele două personaje comunică în online, un ring al poeziilor, al poveștilor înduioșătoare, al unor detalii dureroase și al unei încrederi ce se construiește cu fiecare logare în aplicație.
Textul lui Andrei Ivanov oferă actorilor două personaje importante mustind de nuanțe. Iar Andreea Bibiri și Vlad Lință se achită exemplar de aceste partituri. Vlad reușește un adolescent credibil care ascunde multă durere și multiple regrete sub exteriorul său dur și greu de pătruns. Se dezvăluie pas cu pas în interacțiunile online, lăsănd să se vadă vulnerabilitatea ce-i apasă sufletul și pe care nu știe cum să o ajute să iasă la iveală în viața sa offline. De cealaltă parte a ringului stă Andreea Bibiri, o apariție când delicată, când cutezătoare. Ea reușește cu succes să transmită toată furtuna de sentimente prin care trece personajul său, toată durerea, deziluzia, amărăciunea, dar și bucuria și extazul care o încearcă pe măsură ce izbutește să se apropie de fiul său. Interacțiunile dintre cei doi sunt atât de vii și de pline de substanță, însă adevărata măiestrie stă în tăcerile și privirile lor care îți șoptesc realități de nerostit.
Cum facem să ne apropiem de cei dragi nouă, cei pe care îi iubim și care totuși ne sunt atât de departe? Care e rețeta perfectă a unei comunicări de succes? Este oare de blamat atât de tare internetul dacă, uneori, el reprezintă singura modalitate de a te conecta real cu o altă persoană? Sunt de preferat praful și ceața ce se aștern între doi oameni care nu-și mai pot vorbi în detrimentul unei fericiri – fie ea și scurte, dar dătătoare de aripi imense – ce decurge din mesaje schimbate când apărem online? Mergeți la spectacolul Ea și numai ea la Teatrul Act și vedeți ce concluzii sincere va naște în voi.