E destul de greu să nu îl știți pe Alexandru Papadopol. Fie că l-ați urmărit în producții de televiziune mai vechi sau mai noi, că l-ați văzut măcar într-unul dintre multele filme în care a jucat sau că l-ați văzut pe scena de la Teatrul Odeon sau pe cea independentă… e acolo, zi de zi, adorându-și meseria și punându-și talentul și carisma în slujba publicului. Mărturie stau personajele sale foarte variate interpretate remarcabil, jucându-se cu o naturală dexteritate între note comice, dramatice, psihologice. Se metamorfozează cu o ușurință seducătoare, își lasă spiritul ludic să iasă la suprafață, își mânuiește cu mare pricepere talentul abordând cu încredere și curaj orice provoare a meseriei sale.
Mai departe însă de scenă și ecran, Alexandru Papadopol are o anumită candoare care iese la iveală atunci când se simte în largul său și-ți povestește despre viață, oameni, amintiri, încercări, eșecuri și reușite. E o plăcere să îl asculți vorbind și împărtășind și asta am vrut să redau în interviul pe care am avut bucuria să mi-l ofere. Am încercat să îl desprind un pic de imaginea actorului pe care îl vedem fie la teatru, fie la televizor sau pe marile ecrane și, ca întotdeauna, să vă prezint nuanțe ale Omului Alexandru Papadopol. Ce ne-a/mi-a ieșit puteți să citiți în următoarele rânduri.
♠ ♠ ♠
Ce ai spune despre tine unei persoane care nu te cunoaște? Există niște lucruri esențiale pe care ar trebui să le știe cineva despre tine de la început?
E greu să vorbești despre tine pentru că, orice ai spune, evident că există un grad de subiectivitate. E dificil să extragi esențialul despre tine și să îl prezinți unei alte persoane, nu știu ce aș putea spune. Cred că după ce întâlnești un om rămâi cu un efect, nu cu o informație. Îți place sau nu îți place, te-ai simțit bine sau nu, ai vrea să îl mai întâlnești sau nu. Cam la asta cred că se rezumă lucrurile de fapt. În plus, oamenii nu cred că știu foarte bine adevăruri despre ei. Poți să prezinți o lozincă, spre exemplu, având senzația că te caracterizează și pierdem din vedere că lucrurile se pot schimba foarte rapid. Ce spun acum poate să nu mai fie valabil pentru o zi sau peste un an. De asta cred că e greu de prezentat o informație clară, definitorie și care să aibă și un anumit efect asupra celorlalți.
Și cum e, crezi totuși că ajungem să ne cunoaștem noi pe noi cu adevărat vreodată?
Nu, nu cred. Cred că, din cauza circumstanțelor, putem să fim în toate felurile. Prin meseria pe care o am m-am întâlnit cu fel și fel de personaje și mi-am dat seama uneori că am și niște laturi care nu mă gândisem până atunci că sunt în mine. Probezi niște situații și poți să descoperi niște parametrii la tine nedepistați până atunci pentru că în viața de zi cu zi ne putem tot felul de măști, ne adaptăm unor convenții, ne comportăm într-un anume fel ca să facem o impresie frumoasă, ne protejăm etc.
Acum că am trecut de partea de introducere, sunt curioasă ce poți să îmi spui despre originea numelui tău de familie.
Am un arbore genealogic făcut impecabil de tata. Am avut niște stră-străbunici care au venit aici din Mykonos după Războiul de Independență din motive pur economice. Începuse exportul grânelor pe Dunăre, iar românii și-au dat seama că nu prea aveau vapoare să le transporte. Așa au venit aici foarte mulți constructori de vapoare care, în cea mai mare parte, erau greci. Și printre ei erau și strămoșii mei. S-au stabilit inițial la Tulcea și apoi au mai migrat prin țară. Cam atât pot să spun, din câte cunosc eu, despre originile numelui meu.
Povestește-mi un pic despre perioada copilăriei.
M-am născut la Râmnicu Vâlcea pentru că acolo s-au nimerit să fie ai mei când am venit pe lume și eu și fratele meu. Am stat acolo cam doi ani și apoi am mai fost cu ei prin țară până la vârsta de 5 ani când am ajuns și am rămas la București. Părinții mei lucrau pe șantier și cam asta era viața copiilor de „șantieriști” – trebuiau să aleagă dacă îi iau cu ei și se mută din loc în loc o dată la ceva timp sau dacă îi lasă undeva, de obicei la bunici, și se văd mai rar. Ai mei au ales ca eu să rămân în București la bunica mea. A fost un compromis, desigur, dar un compromis care lua în calcul o mai mare stabilitate pentru mine, o școlarizare mai bună etc. Prin 1990 au venit și ei aici, mama s-a angajat ca economistă la Palatul CFR, iar tata a plecat în Germania pentru bani. A fost o schimbare foarte bruscă pentru că el ajunsese între timp șef de șantier, iar în Germania a luat-o de la capăt. De la construcția de baraje a plecat ca simplu inginer să construiască blocuri acolo și a fost ca un soi de resetare totală pentru că, pe timpul acela, exista acel cult al avansării în carieră, iar el a luat-o cumva de la zero când a plecat.
Crezi că te-a influențat în vreun fel faptul că nu i-ai avut constant lângă tine, tot timpul?
Pe vremea aia nu mă gândeam, aia mi se părea normalitate atunci. Am început să mă gândesc la lucrurile astea acum, mai recent. Sunt convins că ar fi existat reproșuri și dacă aș fi fost cu ei tot timpul și aș fi avut acea instabilitate din cauza faptului că ne-am fi mutat foarte des dintr-un loc în altul. Ar fi fost avantaje și dezavantaje orice decizie ar fi luat. Sigur, acum, în vremurile astea, s-au schimbat foarte multe lucruri în privința felului în care spun fel și fel de oameni că ar fi indicat să îți crești copilul, dar atunci nu era deloc așa.
Mai ai ceva amintiri din acei primi 5 ani până când ai ajuns în București?
Nu foarte multe. Țin minte doar că am stat o perioadă la Slatina și că erau acolo niște albanezi care vindeau înghețată și era ceva foarte bun și exotic, așa, nu prea găseai asta prin alte părți și îmi aduc aminte că îmi plăcea foarte mult. Dar, uite, am avut o experiență foarte frumoasă acum mai recent. Am filmat la Vâlcea pentru filmul Balaur, în regia lui Octav Chelaru, într-o biserică lipită de blocul unde am stat noi în primii mei doi ani. Am vorbit și cu preotul de acolo, dar și cu alte persoane care îi cunoscuseră pe ai mei și a fost o experiență emoționantă care mi-a plăcut foarte mult. Mi s-a părut interesant să mă mai duc în pauzele de filmare și să mă uit, să studiez blocul, strada, împrejurimile, să mă gândesc cum era oare acum 40 și ceva de ani în urmă.
Nu cred că există actori netalentați
Știu că nu ai luat în calcul opțiunea de a da la teatru atunci când ai terminat liceul și că te-ai orientat către o facultate de drept. Ai început însă să frecventezi și cursurile ținute de Cătălin Naum la Teatrul Podul. Povestește-mi un pic cum a fost când ai luat contact cu această lume și ce ai simțit când ai fost pentru prima oară pe scenă.
Eu am crescut într-o generație în care actorii erau, în mod real, idolatrizați. Firește că am fost atras, ca orice om, de zona aceea de culise a teatrului, de ce se întâmplă în spate cu actorii, cum se pregătesc, cum repetă, mi se părea foarte interesant. Cred că prima dată când am fost realmente pe scenă aveam niște emoții teribile. Bine, ele nu dispar niciodată, încă le mai am înainte de spectacole, dar în timp te mai obișnuiești și înveți cum să le gestionezi mai bine. Voiam să fac impresie bună, mi-era foarte teamă, la vârsta aceea și având în vedere lipsa de experiență, să nu mă fac de râs. Exista acea dorință de validare din partea publicului, de a fi printre favoriți.
Și te-ai hotărât să dai la facultatea de teatru până la urmă și ai perseverat până ai intrat.
Da, am dat de 4 ori. Prima dată am dat pur și simplu pentru că dădeau toți pe care îi cunoscusem la Teatrul Podul. Pe vremea aceea examenul de admitere la teatru era o chestiune foarte dură și serioasă, era încă o concurență mare și evaluarea era strictă. Am ajuns până la etapa a treia și am picat, dar era normal să se întâmple așa. A fost însă ceva atunci, după toată experiența respectivă, care mi s-a părut foarte interesant. Poate că și viața mea la momentul acela, fiind încă student la drept, era destul de neinteresantă și plictisitoare. Dreptul a fost o alegere confortabilă și stearpă din anumite puncte de vedere. Mă făcea să mă simt foarte banal, nu era locul meu acolo.
Crezi că dacă nu ar fi fost teatrul ai fi găsit totuși altă variantă care să fie mai pe sufletul tău?
N-am găsit plăcere, frumusețe sau spectaculozitate în orice variantă de meserie aș fi putut să am după terminarea acelei facultăți, era clar că nu este pentru mine. Cei mai mulți rupeau această banalitate cu care ne confruntam plecând din țară și presupun că asta aș fi făcut și eu dacă nu apărea această opțiune cu teatrul. Mă gândisem deci și eu să plec în Germania, era acel miraj al occidentului.
În 2010 ai înființat alături de Dragoș Bucur și Dorian Boguță prima școală privată de actorie din România. Acum muncești intens să îți termini lucrarea de doctorat având în perspectivă varianta de a preda, poate, la un moment. Care consideri că sunt niște date importante pe care ar trebui să le aibă un profesor atunci când vine vorba despre actorie?
Cred că atunci când vine vorba despre meseriile vocaționale nu prea poți să înveți pe cineva ceva. Sigur, există obiective, metode și așa mai departe, dar cred că experiența personală contează cel mai mult în măsura în care te-ai lovit și tu de situații similare și poți să spui cu sinceritate: „uite, și eu am trecut prin asta și așa am procedat”. În momentul în care ești tânăr și vrei să te faci actor contează orice fel de încurajare, de privire, orice exercițiu de bunăvoință – am aflat și eu asta pe pielea mea. Din punctul meu de vedere, este important să poți să comunici real și să fii empatic cu tinerii care-și doresc să facă această meserie și care sunt la început de drum. Asta nu înseamnă că nu trebuie să existe o structură, iar lucrurile să fie lipsite de tehnică. Nu vrei nici să cazi în extrema cealaltă în care îți dorești să fii un „profesor popular” care se îngrijește doar de starea psihică a studentului și îl cocoloșește fără să îl înveți nimic concret.
Eu consider că este important să joci mai întâi și de-abia după aceea să predai, nu invers. Nu cred că există actori netalentați. În toată cariera mea poate am întâlnit doar două-trei cazuri de actori care păreau că nu aveau treabă cu meseria aceasta, dar până și acești actori pot fi puși în valoare într-un context care să îi favorizeze și care se limitează la ce pot ei să ofere. Consider, în schimb, că există oameni care nu au încredere și care se protejează. Ori tu, ca profesor, ar trebui să fii în stare să elimini acest scut și să îi ajuți să înțeleagă că singura modalitate prin care pot ajunge actori importanți și buni stă doar în puterea lor de expunere. Și acolo intervine experiența ta din spate ca actor în momentul în care ești profesor.
Când am ajuns iar pe o scenă de teatru după toți acei ani de pauză m-am simțit ca și cum m-aș fi întors acasă
Ai jucat acum aproape 20 de ani în prima telenovelă românească (urmată de alte roluri în producții asemănătoare), iar anul trecut a avut premiera pe HBO serialul Bani Negri (pentru zile albe) în care ai unul dintre rolurile principale. Cum ți se pare că au evoluat lucrurile în toată această perioadă?
E o diferență ca de la cer la pământ. Bani Negri (pentru zile albe) se apropie mai mult de film decât de un serial tv așa că nici nu prea există termen de comparație între atunci și acum. La începutul anilor 2000 când au apărut primele telenovele produse la noi se bugetau câte o sută de episoade. Acum se fac mini-serii de 10-12 episoade sau mai multe sezoane. Produsele de acum sunt mult mai bine construite și făcute pentru că rigorile sunt cu totul și cu totul altele. Însă există în continuare public și pentru acel gen de produs tv. Dovadă stă faptul că reluările care se dau la aceste seriale sunt încă masiv urmărite.
Te-ai surprins vreodată gândindu-te la succesul comercial al proiectelor din care ai făcut parte?
Normal. Ar fi absurd să nu te gândești. Nu îți poți imagina ce succes au avut telenovelele în perioada aceea. Aveam caravane prin țară și era incredibil să vezi zeci de mii de oameni care veneau să te vadă. Era un soi de isterie în masă, așa. Uneori ajungea să fie inconfortabil, dar nu ai avea cum să nu te bucuri de el, să nu te miri, să nu te uimească. La fel, nu am cum să nu mă bucur, spre exemplu, că filmul „Două Lozuri” a fost văzut de 200.000 de oameni. Îți dorești să vadă și să se bucure cât mai multă lume de ceea ce faci. La teatru, însă, poate să fie diferit. Dacă joci în fața a 30 sau 40 de oameni și faci un lucru bun, știi că ai intrat în conștiința a 30 sau 40 de oameni! Ce ocazie au alți oameni în viața asta să facă un lucru bun și să atingă atâtea persoane? Joc 10 spectacole cu 40 de oameni în sală, fac tot ce ține de mine să rezulte un produs valos și deja vorbim despre 400 de oameni la care ai ajuns și care te știu. Oamenii aceia chiar te știu după.
Având în vedere numărul de absolvenți de la facultățile de teatru… mi se pare că devine din ce în ce mai greu să ajungi în punctul aceasta, în care realmente să te știe lumea.
Am crescut într-o epocă în care valoarea unui actor era dată și de nivelul lui de popularitate și cumva asta mi s-a întipărit și mie în minte că spre asta trebuie să tind. Mă gândeam că nu contează dacă ești un actor genial, dar joci într-un subsol și nu știe nimeni de tine. Înainte, dacă Dem Rădulescu, spre exemplu, care mi-a fost profesor, apărea într-o scenetă în noaptea de revelion a doua zi îl recunoștea toată lumea pe stradă. Acum, să îți poți face un nume ca actor și să ajungi la stadiul acela de popularitate mi se pare infernal de greu.
Conform statisticilor, 50% dintre absolvenți se lasă mai devreme sau mai târziu și se reorientează către alte meserii. 40% se pare că devin actori utili și doar 10% ajung să își îndeplinească, într-o mai mare sau mai mică măsură, visele pe care le-au avut în momentul în care au intrat la facultate. E foarte, foarte mic acest procent. Eu de aia nu am refuzat roluri și nu refuz să joc în spectacole chiar dacă am dublură. Eu vreau pe scenă. De aia m-am făcut actor, să fiu pe scenă, îmi place. Știu foarte bine cât m-am chinuit să mă fac actor, de ce nu aș juca acum?
Te-ai gândit vreodată că ai putea abandona de tot teatrul și să rămâi doar pe partea aceasta de film și televiziune?
La finalul facultății aveam cam 100 de reprezentații cu public la Cassandra. 3 spectacole, 3 roluri principale. Și m-au ajutat mult să mă obișnuiesc cu scena, să capăt o anumită lejeritate, să nu îmi mai fie frică de public. Nu mă gândeam atunci că voi ajunge vreodată să joc în producții de televiziune. Mă vedeam jucând teatru până la adânci bătrâneți și, ocazional, făcând și câte un film. Acesta a fost unul dintre marile păcate pe care le-am făcut eu față de mine – m-am lăsat pur și simplu de teatru. Pe platourile de filmare se năștea însă o atmosferă frumoasă și aveam ocazia să joc cu actori importanți și consideram asta ca fiind un bun antrenament.
Îmi pare însă rău că am făcut atâta pauză de teatru în anii aceia. Am avut cumva noroc că s-au închis studiourile de la Buftea și s-au oprit producțiile de genul acesta, că altfel nu știu când m-aș fi oprit. Atunci când s-a întâmplat asta a trebuit să mă reorientez foarte repede și am avut un super noroc că am început să fac și filme, și teatru. Când am ajuns iar pe o scenă de teatru după toți acei ani de pauză m-am simțit ca și cum m-aș fi întors acasă. Mi-am dat seama că îmi rămăsese popularitatea și că oamenii veneau să mă vadă și puteam să le arăt și altceva față de rolurile în care mă văzuseră atâția ani la televizor – și să o fac foarte bine!
Prin comparație, ți-a mai scăzut popularitatea acum, în ultimii ani?
Normal. S-au schimbat vremurile. Nu mai sunt un om tânăr, peste 4 ani fac 50 de ani. Acum vedetele momentului sunt tineri de tot felul care sunt vloggeri, cântăreți, youtuberi de succes. S-a schimbat tot și e foarte bine că se întâmplă așa. Un actor important își păstrează cota de popularitate la un anumit nivel constant dacă face lucruri valoroase în timp, iar eu asta am încercat și încerc să fac constant.
Azi ești cunoscut, mâine ai dispărut. Industria merge înainte și fără tine
Dacă tot vorbim de popularitate, cum rămâi cu picioarele pe pământ după o astfel de avalanșă de atenție?
Te duce viața și te aduce de nici nu-ți dai seama! Azi ești cunoscut, mâine ai dispărut. Industria merge înainte și fără tine. Cu cât înțelegi asta mai devreme, cu atât mai bine pentru tine.
Ai învățat ceva despre tine după toată perioada aceea?
Ce am învățat despre mine după toată perioada aceea a fost că, la modul real, pe mine ca om nu m-a ajutat la nimic. Doar m-a smintit temporar și m-a făcut să confund lucrurile, dar pe termen lung nu mi-a adus niciun câștig. Măcar acum știu cum e, am trecut prin asta, știu ce presupune, e ok, a doua oară nu mai îmi trebuie.
Popularitatea a atras după sine și un alt soi de atenție, una nedorită. Cum te poziționezi față de fel și fel de bârfe și articole despre tine care apar în zona aceea de cancan din media?
Nu prea ai ce să faci. Te consolezi că au mai trăit-o și alții, nu e cea mai plăcută experiență, dar știi că trece. Eu oricum nici nu sunt genul care să apară și să spună sau să comenteze pentru că pe mine mă interesează cu totul și cu totul alte lucruri. Nu trebuie să confunzi succesul sau valoarea cu popularitatea. Iar eu nu consider că așa, prin bârfe și astfel de situații, îmi demonstrez valoarea artistică. Prefer să las alte lucruri să vorbească despre mine.
Ești angajat de câțiva ani la Teatrul Odeon. După toate echipele din care ai făcut parte pe platourile de filmare, cum te-ai simțit când ai început să faci parte din această trupă?
În 2014 am avut prima colaborare cu Teatrul Odeon pentru spectacolul „Liniște! Sărut. Acțiune” și a fost o minunată revenire la teatru pentru mine. Eram destul de bun prieten cu Elvira Deatcu, cu Pavel Bartoș cu care jucasem destul de mult în seriale, îi știam și pe domnul Gelu Nițu, Ioan Batinaș, Marius Damian și am fost foarte bine primit. Le mulțumesc pe această cale pentru că m-am simțit extraordinar de bine încă de la început. După acest spectacol s-a făcut un casting pentru Titanic Vals. Nu credeam că e locul meu să mă duc, mă gândisem că e pentru actorii teatrului în principal. Întâmplarea a făcut că am vorbit cu Pavel Bartoș în ziua respectivă și mi-a zis să vin totuși să dau probă. Așa am luat rolul lui Gigi Stamatescu și după aceea m-am angajat.
Mă simt ca peștele în apă acolo, a fost un mare noroc al vieții mele că am avut această șansă. Este un loc foarte special, este o echipă foarte frumoasă, spectacole foarte bune, am avut ocazia să mă întâlnesc cu regizori importanți și mai este ceva… mai e clădirea aceea care este dumnezeiască. Este o onoare să ajungi să joci acolo, ce poți să îți dorești mai mult? E pur și simplu perfect.
Cred că am ajuns la vârsta la care aș putea să îl joc pe Platonov
Și dacă tot vorbim despre echipe, vreau să te întreb și despre colaborarea cu trupa Jamais Vu. Ți-ai făcut deja debutul alături de ei în cadrul festivalului Caleido din acest an cu spectacolul Libretto Impostura și sunt curioasă cum te simți alături de ei, cum a decurs această colaborare.
Alt mare noroc pe care l-am avut! L-am întâlnit pe regizorul Matei Lucaci-Grȕnberg cu care mă înțeleg foarte bine, iar trupa aceea e foarte bună, cu oameni ultra profesioniști, interesați de teatru, cu umor, foarte aplicați în lucru. Nu apar conflicte, fricțiuni, întotdeauna programele sunt armonizate. Mi se pare minunat că m-au primit cu inima deschisă să le fiu colaborator. Am început repetițiile și pentru Libretto Solitudine acum unde se fac niște înlocuiri și le mulțumesc că s-au gândit la mine. Scenariile scrise de ei sunt foarte bune, pline de umor și întotdeauna au în textele lor o componentă foarte umană. Îmi plac foarte mult și mi se par cele mai ofertante textele unde descoperi noi și noi nuanțe pe măsură ce începi să lucrezi pe ele și să repeți. Îți incită prezența scenică, atenția, să fii capabil să coordonezi lucrurile, să treci de la un personaj la altul foarte repede pentru că în ambele spectacole fiecare dintre noi jucăm mai multe personaje. E o reală plăcere să lucrez alături de ei!
Există un anumit gen/tip de personaj pe care nu l-ai jucat până acum și cu care ți-ai dori să te întâlnești în cariera ta?
Niciodată nu mi-am dorit să joc un anumit tip de personaj. Am avut șansa să mi se ofere de-a lungul timpului ocazia să joc personaje destul de diferite, personaje bune, interesante, cu probleme importante. Cred că trebuie să fii un om cât mai normal, cu un emploi cât mai normal ca să poți să acoperi o zonă cât mai largă de personaje. Dacă arăți într-un fel ultra special cred că te nișează într-o oarecare măsură. Mai mult, unii actori se și autonișează pentru că simți că ai avut succes într-o anumită zonă și ți-e mai comod să mergi spre aceleași tipuri de personaje și nu mai încerci să accesezi și alte zone. Cred că de asta e bine să aparții unei trupe pentru că astfel ai ocazia să experimentezi o gamă mult mai largă de personaje.
Deci nu ai un personaj anume căruia ai vrea să îi dai viață – fie pe teatru, fie pe film.
Dacă mă întrebi acum – și nu știu dacă asta se va întâmpla vreodată – cred că am ajuns la vârsta la care aș putea să îl joc pe Platonov. Este un personaj care îmi place și pe care l-am jucat în facultate. Am avut un examen pentru care am pregătit trei secvențe din Platonov. M-am preocupat foarte mult atunci de piesă și de probeleme personajului și cred că acum aș putea să îl joc. Îmi este destul de apropiat modul lui de a gândi și simt, instinctiv, că aș putea face o treabă bună dacă mi s-ar oferi această șansă.
Care e metoda cea mai la îndemână de a aborda un personaj nou? Cum arată procesul tău de creație?
Cred că în primul și în primul rând trebuie să știi bine textul. Orice teorie despre creație, despre procesualitate se reduce doar la a încerca, pe cât posibil, să fii relaxat și a te raporta corect la ceea ce se întâmplă în fața ta. Procesul în sine de a aborda un personaj diferă de la caz la caz. Ar trebui să îl creionezi în funcție de indicațiile regizorului, de contextul în care joci și alături de partenerul tău direct la lucru. Eu simt că lucrurile se așează în momentul în care reușesc să mă recunosc pe mine, să îmi recunosc reacțiile. Pornesc tot de la mine, dar mai adaug date noi în funcție de scenariu și de indicații.
Nu știu dacă există vreun om care să spună că se adaptează oricând, oricum și la orice
Urmează să fii mentor la Ideo Ideis anul acesta. Cum vezi tu rolul tău acolo?
Am mai fost la Ideo Ideis de două ori până acum și m-am bucurat de fiecare dată când m-au invitat să particip pentru că este un fenomen cultural foarte amplu și bine organizat. Anul acesta particip și la Tabara de Film organizată de ei acum în iulie, unde voi avea rolul de mentor alături de Andi Vasluianu, iar în august voi fi la Festivalul Ideo Ideis în Alexandria. Cred că rolul meu ca mentor este unul inspirațional pentru că greul cred că îl duc trainerii. Prezența mea este importantă pentru a aduce completări daca este cazul, să le răspund la întrebări, să îi încurajez. Și, pe lângă asta, este important pentru adolescenții care participă să vadă oameni care au făcut ceva în meseria aceasta și care au trecut prin niște procese asemătoare celor prin care trec și ei.
Aș vrea să te întreb un pic despre filmul Arest, film regizat de Andrei Cohn ce a avut premiera în 2019. Mi se pare unul dintre cele mai grele și mai de impact filme în care ai jucat și unde și tu, și Iulian Postelnicu faceți o treabă excelentă.
În anii ’80 comunismul ajunsese să fie mai mult la nivel de enunț, nu se putea compara cu ce se întâmpla, spre exemplu, în anii ’50, în special în închisorile comuniste. Filmul „Arest” a fost plasat dinadins într-un arest pentru că la pușcării erau reguli. Arestul însă era o zonă gri, fără niciun soi de legi, acolo se putea întâmpla orice. Am văzut niște documente din anii aceia și era incredibil ce se putea întâmpla, inclusiv faptul că totul era la mâna gardianului de serviciu care era un fel de Dumnezeu care făcea lucrurile așa cum avea el chef. Era o zonă foarte tulbure în care abuzurile se țineau lanț pentru cei care ajungeau acolo din varii motive. Se întâmpla să fie două uși, una lânga cealalta. Pe una scria Direcția de Cercetări Penale a Miliției, pe cealaltă Direcția de Cercetări Penale a Securității. Ei îți spuneau că te duc la miliție și de fapt te băgau pe cealaltă ușă, unde existau alte rigori și unde erau interesați să afle cu totul și cu totul alte lucruri de la tine. Totul era aranjat în felul acesta pentru că, dacă apăreau întrebări din occident, ei să fie acoperiți, spunând că persoana fusese dusă la miliție pentru o infracțiune de drept comun, nu supusă vreunui abuz din partea securității.
Ai niște scene foarte crunte și dure cu Iulian care, pe mine cel puțin, m-au bântuit mult timp după încheierea filmului. Cât de greu sau de ușor este să filmezi astfel de scene de violență și să le faci să pară atât – dar atât! – de reale?
Iulian m-a protejat cât a putut, dar în film veridicitatea vine dintr-un soi de realism, oricum sau oricât ai juca de bine. Nu a putut să mă protejeze total. Este însă meritul lui Andrei Cohn pentru cum a reușit să creeze și să transmită către spectatori acea atmosferă. Filmul este și un soi de manifest împotriva acelor intelectuali care au susținut că ei au rezistat perioadei respective prin cultură. De fapt nu au luat nicio atitudine față de regim, ba mulți, prin viața pe care o duceau, se prefăceau că nu există nenorocirea care se întâmpla în jurul lor.
Tu ai o credință sau un principiu la care nu ai renunța niciodată?
E destul de greu să vorbești despre principii, chiar și cu repere personale. Sunt tentat să spun că nu aș face multe lucruri, dar chiar nu știi cum e viața și ce îți aduce în cale la un moment dat. Nu cred că există lucruri de nezdruncinat pe lumea aceasta. Știu, spre exemplu, că o să îmi iubesc copilul toată viața, orice ar face, dar acesta un lucru clar și clasic. În rest, tot felul de credințe sau principii pe care le enunți prin discuții e foarte posibil să nu mai fie valabile peste ceva timp.
Din cât te cunoști tu, ai spune că te adaptezi ușor la schimbări majore?
În meserie mă adaptez destul de ușor pentru că asta este o condiție esențială în actorie. În viața personală mă adaptez, mă revolt, mă readaptez… așa cum fac toți oamenii. Nu știu dacă există vreun om care să spună că se adaptează oricând, oricum și la orice. E foarte posibil să nu poți să faci asta chiar în orice context.
În încheiere aș vrea, te-aș ruga să transmiți un mesaj tuturor celor care citesc acest interviu. Să le transmiți un gând, o idee pozitivă în care tu crezi cu tot sufletul și care consideri că ar putea să schimbe niște lucruri în bine dacă mai mulți oameni ar face lucrul respectiv.
Cred în proverbul acela că „omul sfințește locul” și mai cred că oamenii se schimbă datorită sau din cauza legilor, atâta tot. Poți să îi dai unui om o „fișă a postului” și să o interpreteze greșit sau, conform propriei conștiințe, să încerce să facă niște lucruri bune. În drept există principiul acela foarte bun, că nu se pedepsește omul, ci fapta. Omul acționează în virtutea propriilor istorii personale și toți am avea circumstanțe atenuante orice am face. De asta cred că trebuie să existe niște legi foarte clare și foarte bine gândite pentru ca societatea să funcționeze cum trebuie. În câteva generații cred că ne putem întoarce liniștiti la evul mediu dacă nu avem grijă. E foarte ușor ca oamenii să se strice unii pe alții.
♠ ♠ ♠