Cred că este oarecum firesc să te gândești (sau să te aștepți) ca un spectacol intitulat UFO să fie cel puțin despre OZN-uri dacă nu despre ceva experiențe sau întâlniri cu reprezentanții altor civilizații. Chiar de la început aflăm că urmează să ascultăm mărturiile a șase persoane care au avut parte de un astfel de contact extrapământean. Ei vin în fața noastră, rând pe rând și ne povestesc aceste experiențe. Ce ai spune însă dacă o întâlnire cu ‘extratereștrii’ înseamnă, de fapt, o întâlnire cu sinele, o introspecție extrem de puternică și o revelație complet înălțătoare? Dacă, în loc să vorbim despre omuleți verzi și farfurii zburătoare vorbim de fapt despre lucrurile din interiorul nostru de care uităm frecvent? Și dacă, în loc să ne uităm în exterior pentru răspunsuri mai bine ne-am lăsa să cădem în noi și să ne redescoperim așa cum doar forând interiorul poți să o faci?
Ada Galeș este foarte feminină, frumoasă și delicată în rolul lui Emily care descoperă bucuria de a trăi atunci când renunțăm la toate fricile care ne dictează viețile zi de zi. Istvan Teglas este pasionalul Artiom, un programator de jocuri pe calculator care în sfârșit poate să respire și să se simtă pe el atunci când reușește să dea deoparte zgomotul care ne înconjoară în permanență și să perceapă cu adevărat ce înseamnă liniștea. Ciprian Nicula are o sensibilitate aparte și o doză foarte bine controlată de gingășie în rolul lui Nick, băiatul care înțelege că noi suntem cei care ne complicăm singuri viețile care, altfel, ar fi atât de simple și de frumoase (povestea cu îmbrățișatul copacului mi-a plăcut extraordinar de mult).
Mihai Călin în rolul profesorului Robert este o plăcere de urmărit prin felul în care își construiește personajul – foarte atent, calculat și carismatic, el povestește despre bucuria de a te întoarce la lucruri simple, la perioada copilăriei când nu știai mare lucru despre lumea înconjurătoare, dar tocmai lucrul acesta te făcea să te simți puternic, la cum necunoașterea poate să însemne, paradoxal, cunoaștere și dorința de a cunoaște. Raluca Aprodu îi conferă atât forță cât și vulnerabilitate lui Jennifer, tânăra care a aflat în sfârșit ce înseamnă binele și eu-ul în contextul lumii agitate în care trăim toți.
Medeea Marinescu este fermecătoare în rolul Johannei, mamă, creștină și familistă care ne îndrumă spre ceea ce ar trebui poate să căutăm toți – să ne întoarcem acasă, dar acel acasă visceral pentru fiecare dintre noi, mult mai departe și mai profund decât niște pereți sau familia de bază, acea energie primară și făcătoare de bine spre care ar trebui să tindem toată viața. În final ne întâlnim cu Viktor al lui Ion Caramitru care este un magnat rus sau, de fapt, un simplu personaj așa cum poate suntem, în esență, toți dintre noi, parte dintr-o piesă și dintr-o acțiune colectivă.
UFO este un spectacol extrem de sensibil și de special care vorbește despre esența vieții și despre lucrurile pe care ar trebui să le descoperim în noi ca să dobândim adevărata liniște, fericire și cunoaștere. Un spectacol greu de construit având în vedere că este compus doar din monologuri, fără acțiune, dar pe care Bobi Pricop reușește să îl descompună și mai apoi să îl recompună într-un stil foarte aparte, captivant, împletind confesiunile personajelor cu proiecții și cu o tehnică video care te transpune, te fură și te cucerește. Poveștile sale sunt vii, sunt reale și extrem de personale. M-a cucerit total cu felul în care a gândit și a pus în scenă O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții și este cu siguranță unul dintre regizorii pe care voi vrea mereu să îl văd cu o foarte mare curiozitate și bucurie. Într-un mod foarte aparte spectacolul UFO de la Teatrul Național București chiar face extrem de bine la suflet așa că mergeți să îl vedeți, s-ar putea să schimbe câteva lucruri în voi fără să vă dați seama.
