Libretto Impostura este descris ca un fals libret despre impostură. După Libretto Solitudine (despre care puteți să citiți aici), un fals cabaret despre singurătate, Impostura continuă trilogia Libretto gândită, scrisă, orchestrată și jucată de membrii trupei Jamais-Vu și abordează această ingrată temă a imposturii. Cu același umor, cu aceeași delicatețe amestecată cu ironie și cu aceleași texte scrise excelent – de data aceasta de către Matei Lucaci-Grünberg, Sever Bârzan, Radu Dragomirescu, Mariana Gavriciuc, trupa Jamais-Vu și avându-i ca surse de inspirație pe Alexandru Tatos, Oliver Sacks, P.T. Anderson.
21 de scene (aproape 3 ore de spectacol) sunt jucate și simțite la maxim de o mână de actori – dar și ce mână câștigătoare și plină de talent este! Sever Bârzan, Alexandru Papadopol, Ștefan Huluba, Alexandru Ivănoiu, Mihaela Sîrbu și Teodora Dincă nu au stare și, uneori, nici măcar momente de respiro pentru că iau cu asalt atât scena cât și sala cu fiecare fragment de text interpretat. Cu partituri multiple și într-un ritm alert, cei șase actori fac dovada extremei elasticități a talentului lor și a capacității de a trece cu o fantastică ușurință de la un rol la altul și de la o stare la alta.
Mi-ar fi foarte greu dacă ar trebui să aleg un singur moment ca fiind preferatul meu. Când ai niște texte scrise atât de inteligent, dozate extrem de bine cu umor și care deseori ascund mult mai multe subtilități decât par la prima vedere, când ai niște actori așa de înzestrați artistic care-și manevrează și modelează talentul în cele mai diverse forme e foarte greu să ai o singură scenă preferată.
Aș putea să vă spun despre cât de simpatică, ingenuă și sexy este Teodora Dincă când îi dă viață Ralucăi Sas (și, într-adevăr, e greu să-ți iei ochii de la ea) sau câtă hotărâre și vervă capătă în rolul unei lupoaice determinată să pună capăt sexismelor dintr-o haită; cât de autentică și captivantă este Mihaela Sîrbu în momentele sale solo sau despre atenția cu care își construiește gradat și-și articulează monologul despre “adevăratele” victime ale celui de-al doilea război mondial pentru a livra un final care îți încleștează pumnii de nervi.
V-aș mai spune cât de real și sensibil este Alexandru Ivănoiu în timpul unei reinterpretări care-ți umple ochii de lacrimi și te face să și zâmbești în același timp a piesei I am what I am sau cât de bine reușește să își nuanțeze monologul și starea din penultima scenă a spectacolului. V-aș zice și despre adevărurile ce se ascund în răzvrătirea plină de patos și stropită cu sensibilitate a actorului venit la casting în interpretarea lui Alexandru Papadopol sau cum reușește să insereze cu o naturalețe dezarmantă o doză de umanitate în situația complet revoltătoare a concurentului de la Jocurile Paralimpice.
Și cu siguranță v-aș aminti despre cât de faină este dinamica dintre Ștefan Huluba și Sever Bârzan în scena pe care o au împreună și în care ping-pong-ul lor verbal e de-a dreptul electrizant, cât de bune și de apăsătoare sunt cele două scene dintre Ștefan Huluba și Alexandru Papadopol sau cât umor și câtă energie extraordinară întrupează Sever Bârzan și Alexandru Ivănoiu redând la virgulă dificultățile cotidiene ale unor băieți din Drumul Taberei care vor să schimbe lumea.
Să n-aveți totuși nicio grijă, v-am mai lăsat suficiente momente la fel de bune pe care să le descoperiți singuri mergând să vedeți spectacolul produs de Caleido și găzduit la Teatrul Infinit. Aș vrea însă să mai menționez și momentele de coregrafie semnate de Mariana Gavriciuc care-s absolut geniale prin asumarea și dedicarea totală a actorilor, costumele gândite de Iolanda Mutu jr. care conturează foarte bine fiecare dintre personaje (și nu-s puține!), muzica perfect aleasă de Sever Bârzan care semnează și sound design-ul și scenografia imaginată de Flavia Barabas care face ca toate momentele să se îmbine și să spună o poveste unitară. Desigur, nu avea cum să lipsească din toată această aventură de emoții frumoase regizorul Matei Lucaci-Grünberg care reușește, ca întotdeauna, să pună lumina potrivită asupra mesajului. Știe exact cum să-l îmbrace, ce trebuie să transmită și cum să pună întreaga trupă în valoare îmbinând așa de bine și de armonios talentele tuturor actorilor din distribuție.
Cred că nu greșesc dacă spun că toți am fost, într-o mai mică sau mai mare măsură și măcar o dată în viața noastră, impostori. Ne mai prefacem uneori că suntem altfel decât suntem cu adevărat. Încercăm să ne adaptăm la ceea ce ne aruncă viața, să “dăm bine” în fața cuiva, să supraviețuim. Nu prea suntem fără de pată, mai ales atunci când ne este greu să ne acceptăm așa cum suntem. Oricum am fi, mereu pare că este loc de mai bine… Mai pierdem din vedere umanul, mai uităm să fim noi exact așa cum suntem. Ne lăsăm cuprinși de frici, îi îngăduim orgoliului să ne înghită esențialul și pornim pe o cale de pe care ne este greu să ne mai întoarcem. Libretto Impostura poate fi, desigur, o comedie, dar mai profund de atât este un spectacol care are curajul să spună – fără să blameze – I am what I am. De multe ori uităm că este suficient…