50 de secunde – Teatrul Național București

Piesa 50 de secunde a fost scrisă de Daniel Oltean, procuror DIICOT și teatrolog și a câștigat premiul Uniter pentru cea mai bună piesă românească a anului în 2017. Cu o carieră de procuror criminalist în spate nu e de mirare că Daniel Oltean s-a aplecat în acest text foarte bine scris asupra nuanțelor pe care le poate avea sentimentul de vină și că a ales să pună la microscop atât psihologia criminalului cât și pe cea a victimei și a anchetatorului.

Într-un decor polivalent, interesant și practic semnat de Maria Nicola spectatorii asistă preț de aproape o oră și jumătate la autopsia unei crime: un bărbat își omoară mama și se află acum în fața anchetatorului pentru crima comisă. Interogatoriul se desfășoară fără grabă și ne forțează în mintea unui criminal care, la prima impresie, pare împăcat cu fapta comisă, colaborează cu anchetatorul și își recunoaște vina. E însă totul atât de simplu mereu? Ar trebui ca totul să se bazeze doar pe o mărturie și pe nimic mai mult? Ar trebui oare să se vorbească și despre victimă și despre ce l-a împins pe criminal să acționeze într-un anume fel? Pot să existe oare situații în care să ajungi să rezonezi cu un criminal și poate chiar să îi găsești circumstanțe atenuante? Textul lui Daniel Oltean se dezvăluie bucată cu bucată și te poartă prin mintea celor trei personaje, prin raționamentele, deciziile și comportamentele lor și e posibil să te surprinzi singur punându-ți niște întrebări contradictorii care s-ar putea să îți schimbe concluzia fermă pe care o să fii înclinat să o tragi în prima parte a spectacolului.

Diana Dumbravă are sarcina unui personaj foarte greu de dus și de arătat publicului. Dragostea unei mame poate să se întindă și să ajungă prin niște adâncimi greu de imaginat. Cum știi cum să îți domolești iubirea și să îți lași copilul să devină independent, mai ales după ce l-ai crescut singură? Cum îți dozezi sentimentele când doar pe el îl ai și nu vrei decât să îi fie bine? Diana Dumbravă creionează o mamă obsedată de fiul ei și o face extrem de viu și de puternic. Răbufnirile și acuzele ei îți bagă un ghem în stomac cu care ți-e greu să reziști, mai ales dacă te fac să începi să îl înțelegi pe fiul ei.

Lucian Iftime este unul dintre actorii pe care îi văd oricând cu plăcere pe scenă pentru că am observat mereu atenția cu care se apleacă asupra personajelor sale. Ca și în rolul Anchetatorului din acest spectacol, are întotdeauna un soi de candoare care mă poartă în poveste. Pentru momente cum este istorisirea sa din armată sau cea din finalul spectacolului îmi place teatrul – acele momente în care am senzația că tot spațiul din jurul meu dispare, că ceilalți spectatori nu mai există și că sunt doar eu în sală, actorul pe scenă și un reflector aprins. Și nu e vorba doar despre scriitură aici, ci de faptul că Lucian Iftime punctează atât de grațios și de firesc emoția momentului respectiv încât nu are cum să nu te sensibilizeze și cum să nu îți pătrundă în suflet.

Alexandru Voicu este Fiul. Un rol foarte dificil în care se îngrămădesc foarte multe sentimente antitetice pe care el reușește însă să le expună treptat, pe măsură ce miza spectacolului crește. Deși inițial creionează un personaj care își recunoaște fără probleme și aparent fără remușcări crima, Alexandru Voicu se lasă modificat odată ce începem să aflăm detalii foarte intime din viața petrecută alături de mama sa. Își păstrează un calm care în anumite momente poate să devină chiar hipnotic, dar, în același timp, prin gesturile sale foarte calculate, prin privire, postură și frazare te lasă să înțelegi ce schimbări, ce sentimente contradictorii și dureri fragmentate conviețuiesc în el.

Eugen Gyemant regizează acest spectacol psihologic și o face într-o manieră captivantă, jucându-se foarte atent cu cele trei planuri și intercalându-le astfel încât să transmită mult mai multă emoție și înfiorare decât te-ai aștepta poate la început. Este unul dintre regizorii tineri foarte talentați care mi-au captat atenția (iar asta îmi aduce aminte că vreau să revăd Omul-Pernă în regia lui la Teatrul Act!), despre care știu că muncește cu brio pe rupte pentru că din viziunea sa regizorală ies spectacole care îți provoacă mintea, îți pun întrebări, te fac să te simți inconfortabil într-un mod extrem de productiv și de creativ și care este, fără dubii, de urmărit în prezent și în viitor.

Am văzut 50 de secunde de două ori până acum și știu că o să îl mai revăd. Nu e un spectacol de la care să pleci râzând și cu inima ușoară, dar e un spectacol foarte bun care o să îți rămână în minte. Vă încurajez să îl vedeți mai ales că deja știți: teatrul face bine la suflet!


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top