Eugen Gyemant – Cred că ceea ce ne sensibilizează este binele

Se întâmplă uneori în teatru (dar și în viață, evident) să existe niște Întâlniri. În urma lor unele lucruri se transformă fundamental, ai alte puncte de reper, poate uneori alte standarde, bucățele din tine se reconfigurează. Așa m-am simțit eu după ce am luat contact cu spectacolele semnate de Eugen Gyemant. Am descoperit un univers captivant care nu contenește să mă surprindă și să mă fascineze cu fiecare nou spectacol care se naște din mintea și imaginația lui. Mă simt uneori ca într-un joc din acela în care trebuie să descoperi o multitudine de elemente ascunse și-s fericită mai ceva ca un copil atunci când identific cât mai multe dintre ele.

Eugen mă cucerește în permanență cu felul în care alege să spună o poveste și să scoată la lumină umanul chiar și din cele mai întunecate personaje din spectacolele sale, analizându-le și disecându-le până la esență, prin abilitatea de a presăra exact doza perfectă de umor fin (sau negru, după caz) atunci când poate te aștepți mai puțin, prin știința de a folosi muzica perfectă și de a o face personaj în spectacolele sale. Nu știu cum face, dar spectacolele lui Eugen dor și alină în același timp, îți scotocesc mintea și-ți răvășesc sufletul în căutare de răspunsuri, te provoacă, te iscodesc, te întorc pe toate părțile, dar te și îmbrațișează duios într-o tandrețe liniștitoare.

Îmi doream de mult timp să stăm de vorbă și uite că acum, în sfârșit, am reușit să îi adresez câteva întrebări. Până când vom reuși să ne întoarcem în sălile de spectacol și să îi vedem spectacolele (de care mie mi-e extraordinar de dor), vă las să îl descoperiți pe Eugen Gyemant în rândurile ce urmează poate un pic altfel decât îl știați până acum.

♠ ♠ ♠ ♠ ♠

Ce ai spune despre tine unei persoane care nu te cunoaște? Care consideri că sunt acele lucruri esențiale care te fac pe tine tu și pe care ar trebui să le știe o persoană care nu te cunoaște?

I-aș spune probabil să nu ia ceea ce răspund la această întrebare drept adevărul esențial despre mine. I-aș mai spune și să nu creadă nimic din ce spun alții. Adevărul este că și mie mi-ar plăcea să aflu răspunsul și că, de cele mai multe ori nu știu ce aș vrea să știe cineva despre mine. Dar mi-ar plăcea ca cine mă cunoaște să își dea voie să își schimbe părerea despre cine sunt eu în esență. Poate asta mă face să fiu eu: faptul că sunt dispus să nu știu.

Povestește-mi un pic cum era Eugen când era copil. Cum a fost copilăria ta, care erau bucuriile tale la vârsta respectivă, ce te făcea să visezi și ce te înspăimânta?

Nu cred că era foarte diferit de cum e acum. Mă gândesc că toate lucrurile te fac să visezi când ești copil și toate te înspăimântă puțin.

Daca ar fi să alegi un singur lucru pe care ți l-ai însușit în copilărie (o credință, un principiu, o aspirație) și pe care îl mai păstrezi cu tine și astăzi, care ar fi acela?

Majoritatea credințelor și principiilor pe care le avem sunt cele care ne-au rămas din copilărie. Mi-am petrecut o lungă perioadă de timp încercând tocmai să mă eliberez de ele. Probabil nimeni nu reușește să facă asta complet, dar dacă aș ști să spun care sunt ele, atunci nici nu le-aș mai putea include pe listă, pentru că e specific pentru genul ăsta de convingeri să nu știi că le ai. Nu sunt un mare admirator al copilăriei. Prefer prezentul. Nu sunt un mare admirator nici al credințelor și principiilor.

Ce consideri că nu ar trebui să îi lipsească niciunui copil în anii săi de început, în anii de creștere și de formare până în adolescență?

Ar fi bine să nu ne lipsească nimic niciodată.

Te-a pasionat să scrii încă de când erai mic, dar, din teamă ai spus tu, ai ales drumul regiei. Cum a început povestea ta cu scrisul?

Nu am ales regia din teamă, dimpotrivă. Dar după ce m-am apucat de asta, am renunțat la scris într-adevăr din teamă. Am învățat să scriu pe mașina de scris a tatălui meu. La început îi dictam lui romane despre roboți. Eram fascinat de numere cosmice. Nu îmi plăcea să citesc, dar îmi plăcea să număr cuvintele. Apoi am început să le scriu singur.

Dacă spectatorii sunt persoanele dramatice și personajele sunt înțelepții, poate ar fi mai bine să plătească personajele bilet

Cum crezi că se poate păstra o balanță echilibrată între lucrurile pe care ni le dorim să le facem și cele pe care le facem de fapt? Există, așa cum se zice, un timp și un loc pentru toate sau e mai bine ca unele lucruri să rămână doar la nivelul de dorință și atât?

Probabil există un timp și un loc pentru toate, dar din păcate avem un singur timp și de cele mai multe ori, un singur loc.

Spectacolele tale au o componentă – puternică, de altfel – psihologică. Care este relația ta cu psihologia, cu acele personaje care sunt, în esență, antieroi, dar pe care reușești întotdeauna să îi decodifici și să le expui vulnerabilitățile?

Poate fi foarte plăcut să înțelegi lucruri despre tine. Pentru asta trebuie să accepți că există lucruri despre tine pe care nu le înțelegi. Ceea ce nu înțelegem e de multe ori monstruos. Dacă pornim invers pe drumul ăsta, e posibil ca acolo unde ceva ni se pare monstruos, să fie o ocazie bună să înțelegem ceva despre noi și să simțim plăcere.

Pe de altă parte, muzica mi se pare că ocupă și ea un loc aparte în spectacolele tale. Știi că am făcut un playlist special pe spotify după ce am văzut „Nu regret nimic” 🙂 Ce contează cel mai mult pentru tine atunci când alegi ce piese să folosești în spectacolele tale?

În general de la asta încep. Textul este în sine un fel de muzică, dar una care conține mai multe muzici care nu se aud. O piesă muzicală subliniază una dintre aceste muzici care nu se aud și îți dai seama de asta pentru că intră într-o complementaritate cu muzica textului. Muzici diferite scot la suprafață lucruri diferite din același text. Dar se simte când există o complementaritate reală sau când e o alăturare întâmplătoare sau tautologică. 

Foto de Alexandru Cristea din spectacolul Omul Pernă

Care este partea care îți place cel mai mult atunci când te apuci de un spectacol nou? Dar partea de care îți este cel mai teamă?

Mi-e teamă de public. Oricât de sigur aș fi de ceea ce fac și vreau, întotdeauna e un joc de noroc și spectacolul poate să cadă sau să strălucească și nu depinde de nimic, sau depinde de atâtea lucruri care nu pot fi controlate, încât de multe ori aș prefera să fie doar repetițiile.

Îmi place să desfac textul cu actorii, asta e partea mea preferată.

Există vreo temă pe care nu ai aborda-o vreodată într-unul dintre spectacole tale? Și, dacă da, de ce?

Poate religia și politica de partid. Teatrul nu ar trebui să fie înțelept, nici să dea sfaturi sau să arate cum ar trebui să fie lucrurile. De cele mai multe ori teatrul îți arată oameni care fac lucrurile greșit, pentru ca spectatorului să îi vină să le ajute sau să le oprească. Dacă spectatorii sunt persoanele dramatice și personajele sunt înțelepții, poate ar fi mai bine să plătească personajele bilet.

Îmi place ideea că în forme nepretențioase se pot face lucruri importante

Dacă ar fi să faci o trecere în revistă a tuturor spectacolelor cărora le-ai dat naștere, ai spune că există vreun element care le leagă pe toate între ele și care vorbește și despre tine, despre Omul Eugen Gyemant?

Da, o idee pe care am priceput-o în facultate, că tot ce e tragic trebuie văzut cu umor și unde e de râs, sigur conține ceva tragic.

Predai la UNATC și la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. Ce crezi că diferențiază generația de actori de astăzi de cele mai vechi – sau chiar de cea din care ai făcut tu parte?

Cred că, deși principiile, dacă suntem cinstiți, sunt aceleași, actoria se schimbă imperceptibil și deja între generația mea și cea de acum diferența e vizibilă. Se schimbă umorul, tipul de legături pe care le facem în cap. Avem alte repere, vedem alte lucruri în jurul nostru. Suntem în conflict cu generația dinaintea noastră, dar nu ne dăm seama că noi înșine suntem sau vom fi foarte curând în aceeași situație și habar n-avem cine sunt cei care se pregătesc să vină. Vom fi dezamăgiți că nu au problemele pe care le-am avut noi, că nu există progres, că pe vremea noastră era de fapt mai bine, deși nu ne dădeam seama. E greu să faci abstracție de sentimentele astea, dar sunt parte dintr-o nevroză. N-aș putea spune cu ce e diferită actoria de astăzi – poate e mai adevărată, mai simplă, mai puțin tehnică pentru că încă actorii tineri nu au avut de unde să deprindă tehnica. Am să risc acest paradox – poate un actor, cu cât devine mai bun, cu atât devine mai prost. Dar nici nu are cum să se opună. 

Și crezi că există vreo modalitate prin care generațiile să se apropie? Mai ales atunci când vin împreună în același proiect… Sau e mai bine să fie, totuși, diferite și fiecare să vină cu reperele sale în ecuație pentru că, uneori, din viziuni sau percepții diferite pot lua naștere lucruri foarte interesante?

Nu, nu cred că pot să se apropie. Nu în sensul la care mă refer. Diferențele nu sunt ca cele dintre două culturi, ci țin de o opoziție tragică. De asta se numește „prăpastia” dintre generații.

Ești câștigătorul mai multor premii pentru regie (Comedia Ține la Tineri, Undercloud, Maratonul Internațional al Teatrului Independent – Bucharest Fringe). Cât înseamnă pentru tine o astfel de recunoaștere a muncii tale? Ce înseamnă premiile pentru tine, cum te raportezi la ele?

Dacă n-ar exista aș fi mai fericit. Dar, cum există, e greu să faci abstracție de ele. Din păcate, e și mai greu atunci când fac ele abstracție de tine așa că, pentru liniștea personală, e mai bine să le câștigi.

Povestește-mi un pic ce te atrage la universul desenelor animate japoneze, dar și la universul desenelor animate în general, știu că te pasionează și ești fan.

Îmi place ideea că în forme nepretențioase se pot face lucruri importante. Există probabil sute de mii de desene animate japoneze și, evident, marea majoritate sunt pentru copii. Printre ele sunt câteva capodopere, filmele lui Miyazaki, Shinichiro Watanabe, Hideaki Anno, Mamoru Oshii sau Katsuhiro Otomo. Dar chiar și în cele mai banale dintre ele există ceva comun, un spirit tragic și etic japonez tradițional, rămas intact din teatrul kabuki, până la roboți depresivi și copii ucigași în serie. 

Aș vrea să știu cât mai din timp, cât mai multe lucruri

Ai inserat în unele dintre spectacolele tale elemente din desenele animate japoneze. Este ceva ce ți-ai dori, ce ți-ai propus să explorezi mai în detaliu și pe viitor?

Am folosit multă muzică din desene japoneze. De asemenea, ideea umanității monstrului e una specifică universului japonez.

Am observat un umor și o ironie fină în mai toate spectacolele tale pe care le-am văzut până la această dată. Ce rol joacă umorul și (auto)ironia în viața ta de zi cu zi?

Fără asta, viața n-are sens.

Dacă ai putea să îți derulezi viața înapoi, știind ceea ce știi acum, ce ai schimba la parcursul tău? Și la cel profesional, dar și la cel personal.

Tot. Mai bine n-ar avea cum să iasă, și nici mult mai rău. Dar ar fi păcat să nu profit de ocazie să încerc și altceva.

Dar dacă ai putea să o derulezi înainte până la final – care ar fi un singur lucru pe care ai vrea să îl afli despre viitorii tăi ani?

Aș vrea să știu cât mai din timp, cât mai multe lucruri – mi-ar plăcea să înțeleg de pe-acum lucruri care țin de partea artistică, pe care le voi ști peste cincizeci de ani, ca să nu regret atunci tot timpul în care nu le-am știut.

Dacă ar fi să alegi 5 lucruri care construiesc esența universului tău personal… pe care le-ai alege?

E greu de răspuns când e vorba de esență. Mă interesează cum un lucru care pare într-un fel se dovedește a fi în alt fel, cum sunt oamenii, cum se povestește ceva, ce se poate întâmpla între două persoane și ce poate să-mi facă plăcere. Nu știu cât de personale sunt astea, cred mai degrabă că sunt generale, dar personal și esențial nu prea merg împreună. 

Cred că ceva ce ar face pe toată lumea mai fericită ar fi să își dea mai puțin cu părerea ce-ar trebui să facă ceilalți ca să fie fericiți. 

Spectacolele tale au o anumită candoare și tandrețe, oricare ar fi povestea pe care o spun. Ce reprezintă pentru tine, în viața de zi cu zi, tandrețea? Cum s-ar traduce ea?

E unul dintre lucrurile care îmi fac plăcere. Probabil de asta s-a strecurat și în spectacole.

Și cu iubirea cum e? Se poate fără ea? Ai zice că poate să existe viață fără iubire?

Se poate orice.

Există niște lucruri care știi că te sensibilizează de fiecare dată? Dacă da, care sunt acelea?

Cred că ceea ce ne sensibilizează este binele. E atât de rar, încât e emoționant măcar să ți-l imaginezi.

Care a fost cel mai recent lucru sau cea mai recentă întâmplare care ți-a dat viața peste cap (în cel mai bun sens posibil)?

Viața mea se împarte între cursuri, scris, grădinărit, gătit, citit. Sper să nu fie dată peste cap prea curând și a trecut prea mult timp ca să-mi mai amintesc când s-o fi întâmplat ultima oară.

În încheiere aș vrea, te-aș ruga să transmiți un mesaj tuturor celor care citesc acest interviu. Să le transmiți un gând, o idee pozitivă în care tu crezi cu tot sufletul și care consideri că ar putea să schimbe niște lucruri în bine dacă mai mulți oameni ar face lucrul respectiv.

Cred că ceva ce ar face pe toată lumea mai fericită ar fi să își dea mai puțin cu părerea ce-ar trebui să facă ceilalți ca să fie fericiți. 

♠ ♠ ♠ ♠ ♠

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top
shares