Mike Săvuică – Cred cu toată ființa mea că viața este despre ceilalți

Îmi place să privesc interviurile pe care le fac ca pe niște ocazii extraordinare de a cunoaște, măcar un pic, oameni pe care îi admir, oameni pe care ador să îi ascult împărtășind dintr-ale lor și să dau mai departe povești. Povești și emoții.

La fel se întâmplă și cu povestea pe care o regăsiți mai jos și care se intitulează Mike Săvuică. O să vă poarte prin Bali și prin Anglia, printre metode de actorie și spiritualitate, o să vă picure cu dragoste și cu lecții de viață, cu perseverența și determinarea unui singur om de a face o schimbare.

Dacă ar fi să îl descriu pe scurt pe Mike, atât cât am reușit să îl cunosc și să îl transpun în ceea ce o să citiți mai jos, aș spune despre el că este omul care îți arată cât de important este să crezi în tine cu tot sufletul, să fii neobosit în căutările tale, să nu te lași atunci când e greu, să te scoți din centrul universului și să încerci să îi privești și pe cei din jurul tău, să le întinzi o mână și să ajuți. Atât cum poți, atât cât poți. Dar fă-o cu inima deschisă!

♣ ♣ ♣

Cum te-ai descrie unei persoane care nu te cunoaște? Ce ai spune despre tine?

Sunt un om foarte spiritual, un vizionar, un om care și-a dedicat viața pentru a-i ajuta pe ceilalți și pentru a-și lăsa o amprentă și o moștenire artistică pentru viitoarele generații. Un paradox, un geniu și un om foarte bun.

La ce te referi când spui spiritual?

Mă refer la tot ce există dincolo de ce vedem noi. Să vezi o plantă și să înțelegi că e mai mult decât o simplă plantă, că are aceeași energie ca și tine, că și plantele și animalele au un suflet, la fel ca și noi și că totul în jurul nostru are o energie. Cred că un artist complet este spiritual indirect. Asta nu înseamnă că trebuie să te rogi sau să faci niște ritualuri, dar sigur lucrezi cu energii. Nu lucrezi doar cu ce vezi, trebuie să lucrezi și cu ce simți.

Are aceasta zonă de spiritualitate vreo legătură și cu zona religioasă?

Eu m-am convertit la hinduism pe 17 aprilie 2017, iar asta mi-a schimbat viața complet. Înainte de momentul acesta eram ateu, foarte concentrat pe știință. Prin hinduism am reușit să îmi găsesc un echilibru pe care apoi l-am pierdut. În februarie 2019 am fost diagnosticat cu o boală destul de grea – o boală care, conform științei din prezent nu are niciun leac, nu există vindecare pentru ea. Nu este fatală, dar se agravează în timp. Un maestru din China mi-a spus că deși toată lumea spune că nu se poate vindeca, el poate să facă asta și că ei, acolo, fac asta de mii de ani. Am ajuns la el și mi-a spus că trebuie să îmi schimb viața complet. Când cineva îți dă niște opțiuni între a trăi și a duce o boală grea… eu am ales să mă vindec.

Care ți s-a părut cel mai greu lucru de schimbat?

Să fiu modest. Având un IQ foarte mare m-am considerat mereu superior altor oameni. Apoi am înțeles că nu sunt eu centrul universului și soarele de pe cer, dar încă îmi era destul de greu să găsesc o zonă de echilibru, o zonă în care să pot să iubesc toți oamenii la fel, să fiu smerit. Încă mi se pare foarte greu să fac asta uneori, dar e un aspect la care lucrez constant.

Sunt de părere că mai multe minți care lucrează împreună sunt mai bune decât una singură.

De ce hinduismul?

Am avut acces, în decursul vieții, la foarte multe medii internaționale și la toate religiile. Nimic nu a rezonat cu mine. Am intrat pentru prima dată într-un templu hindus când eram în Bali și am simțit într-o secundă că am găsit ceea ce căutam, totul a rezonat cu mine. Hinduismul nu este despre a nu face greșeli, ci cum să faci să fie mai bine după aceea.

Ce ai simțit în momentul în care te-ai convertit la hinduism?

În hinduism se spune că există un șarpe la baza coloanei care se numește Kundalini. Când este activat se ridică pe toată șirea spinării, simți niște șocuri electrice și începi să vezi viața altfel. În noapte dintre 17 și 18 aprilie 2017 mi-a fost activat acest șarpe, am simțit șocuri pe toată coloana și am văzut universul așa cum cred eu că arată de fapt. Am văzut cât de conectat este totul, am văzut energiile și mi-am dat seama cât de ignorant am fost până atunci. A doua zi când m-am trezit comunicam cu tot – cu animalele, cu plantele, mă simțeam conectat la tot ce era în jurul meu. Am pierdut asta din păcate după șase luni și apoi am aflat că de fapt nu eram încă pregătit să rămân în starea aceea, să duc acel stil de viață, trebuia să mai trec prin niște încercări. Atunci mi s-a oferit această activare, acum muncesc eu foarte mult să o obțin din nou, iar în momentul în care o obții din munca ta nu o mai pierzi. 

Ai zice că superioritatea despre care îmi povesteai mai devreme te-a ajutat în viață?

Uneori da. Am înțeles că nu trebuie să fie vorba despre superioritate. Acum mi-am redus aroganța la o încredere de sine foarte mare, iar asta mi se pare foarte important într-o industrie în care concurezi cu foarte mulți oameni, o industrie unde ai o viziune foarte diferită de a multor persoane. Dacă nu ai această încredere, siguranță de sine, o să fii mâncat de viu. Pe mine mă ajută să cred 100% în ceea ce am de făcut pe scenă, să știu că orice aș face acolo nu voi cădea în penibil.

Și în relațiile interumane?

Nu cred că mi-a spus cineva vreodată că sunt prea arogant. Cel puțin nu deocamdată. Am avut discuții în contradictoriu, evident, dar nu au avut legătură cu acest aspect. Nu cred că într-un mediu sănătos de creație ar trebui să existe discuții bazate pe personalitate. În ciuda aroganței mele sunt un om extrem de profesionist și nu susțin niciodată că eu dețin adevărul suprem, sunt mereu deschis la discuții și la idei. Sunt de părere că mai multe minți care lucrează împreună sunt mai bune decât una singură.

„Imaginează-ți că ești o picătură de apă care cade într-o găleată și care se revarsă într-un ocean”

Cum rezolvi sau cum gestionezi situațiile conflictuale?

Cred că în zona profesională am avut doar vreo trei sau patru situații conflictuale până acum. E foarte greu să mă superi și să nu mai avem ce discuta. Majoritatea au fost în timpul studiilor pentru că oamenii sunt destul de rasiști. Au fost situații în care mi-a fost atacată etnia, în care oamenii erau ignoranți. Poate cel mai rău conflict l-am avut cu regizoarea one man show-ului meu „Daddy dear”. Spre finalul proiectului am ajuns la niște divergențe foarte mari. Acest one man show este povestea mea, este o poveste reală. Nu aveam o problemă cu viziunea ei regizorală, dar am hotărât că e mai bine să o luăm pe drumuri diferite. Mi-a cedat toate drepturile, eu am schimbat regia și s-a născut spectacolul în forma în care este acum.

Care a fost cea mai dură remarcă pe care ai primit-o până acum care te-a marcat?

Au fost momente în care mi s-au spus lucruri foarte urâte, dar nimic nu m-a marcat. Eu îmi știu capacitățile. Poate dacă ar veni Ian Mckellen sau Al Pacino să îmi reproșeze ceva m-ar atinge puțin, dar în general eu sunt propriul meu critic. Știu când am avut o zi bună sau una proastă, când putea să iasă mai bine. Am auzit multe jigniri în zona profesională, mai ales că am cu totul alte viziuni decât majoritatea colegilor mei din breasla din România, dar niciodată, până acum, nu m-a afectat nimic.

La 3 ani mi-ai povestit că ai avut primul contact cu actoria. Cum s-au întâmplat și cum au decurs lucrurile din acel moment înainte?

Eu am copilărit în Slovacia și mi-a povestit mama că pe la 3 ani m-au dus la primul film 3D care se difuza acolo, Robin Hood. Eu i-am întrebat ce fac oamenii ăia acolo pe ecran și mi-au spus că sunt actori și le-am zis că eu asta vreau să fac. Nu-mi amintesc să-mi fi dorit vreo secundă altceva. La șase ani m-am întors în România, iar la grădiniță și în toată școala generală am avut rol principal în toate spectacolele în care am jucat. La 14 ani am intrat la Școala Populară de Artă din București. Acolo am avut o profesoară extrem de dură, dar extraordinară în același timp, doamna Petronela Tegu. Atunci am început să intru cu adevărat în culisele actoriei și să înțeleg despre ce e vorba. Deja nu mai era vorba doar despre talent, ci și despre muncă și disciplină. Trebuie să citești, să asculți muzică, să poți să faci mișcare, nu merge doar cu talentul la înaintare.

Și după ce ai terminat liceul aici te-ai dus la studii în Anglia.

Da, la finalul clasei a 11-a am dat audiție în UK la ALRA (The Academy of Live & Recorded Arts). Sunt mai multe runde la admitere acolo – în prima rundă e monolog contemporan, apoi monolog Shakespeare, improvizație, mișcare și apoi interviul final. Fiecare dintre runde este eliminatorie. Eu am picat la proba de mișcare. Tema pe care mi-au dat-o a fost „imaginează-ți că ești o picătură de apă care cade într-o găleată și care se revarsă într-un ocean”. Nu mai făcusem niciodată așa ceva. A doua indicație a fost – „ești un foc care începe dintr-un foc de tabără și care apoi cuprinde o pădure”. Așadar… am picat.

Am venit în țară, am făcut balet și dans contemporan timp de o lună, zi de zi cu Lorette Enache și m-am înscris din nou la audiție fără să știu că acolo nu ai voie să dai de două ori examen de admitere în același an la aceeași facultate. După două săptămâni mi-au spus că m-au acceptat într-un an pregătitor în care urma să vezi un pic din ce urmează să studiezi în următorii ani. La finalul acestui an pregătitor nu ai siguranța că vei fi acceptat la facultate, trebuie să treci din nou prin aceleași audiții. Am luat examenele și am intrat în primul an și după prima săptămână de studii m-am dus la decan și i-am mulțumit pentru acel an pregătiror, pentru că dacă eu la 18 ani intram direct la facultate nu știu dacă o mai terminam.

În Anglia actorii au un sindicat care stabilește un minim și un maxim pentru orice actor

Cum a fost experiența studiilor acolo?

Eu asemenea militărie și disciplină, cu sculat la 06:00, plecat la 08:00 la facultate, cu 5 mese pe zi, cu atât antrenament… n-am mai văzut. Facultatea are două sedii, unul la Londra și unul în Wigan. Anul pregătitor și anul 1 le-am făcut în Wigan și m-am lovit de foarte mult rasism acolo, de păreri, atitudini și mentalități diferite și ostile și din cauza asta, după primul an, aș fi vrut să mă las, să încerc la altă facultate. A apărut însă o oportunitate să mă mut la sediul din Londra în urma unui schimb de experiență și după doar două ore petrecute acolo am știut că trebuie să fac schimbarea asta neapărat. Am făcut-o și au fost cei mai frumoși doi ani din viața mea de până acum. A fost o schimbare radicală din toate punctele de vedere.

Au și ei un val așa de mare de absolvenți de actorie în fiecare an?

În primul rând acolo nu îți trebuie diplomă să fii actor. Apoi, sunt peste două sute de facultăți unde se poate studia teatru și de unde poți să îți iei diplomă, dar doar în jur de douăzeci dintre ele sunt și acreditate. Dacă ai o diplomă de la una dintre acestea douăzeci și ceva de facultăți atunci da, contează. Uite, spre exemplu, Benedict Cumberbatch a terminat la departamentul de actorie de la University of Manchester care nu intră în lista facultăților recunoscute pentru actorie. Contează deci foarte mult și cine se duce să studieze actoria. Din ce știu eu, anual termină un pic peste 2.000 de studenți actoria acolo.

Și ce șanse ai să și profesezi acolo având în vedere acest număr de absolvenți pe an?

Uriașe. Noi am terminat anul 22 de oameni. 20 dintre ei aveau deja agent până la terminarea facultății. Eu am refuzat să semnez pentru că m-am întors să lucrez în România și am avut o singură colegă care nu a fost ofertată. Din momentul în care ai agent el te trimite la o grămadă de castinguri și dacă te duci la 50 pe săptămână nu ai cum să nu prinzi un rol mai devreme sau mai târziu. Acolo foarte multe pub-uri au scene și țin spectacole de teatru și foarte mulți actori, dacă nu sunt implicați în proiecte, își dau singuri de muncă. Scriu piese, gândesc proiecte, lucrează împreună cu alți colegi. Sunt mult mai multe oportunități acolo decât aici. Se fac mult mai multe filme, seriale, reclame, sunt mult mai multe teatre. Este concurență mare, într-adevăr, dar dacă ești bun, muncitor și te duci constant la castinguri ai toate șansele să te lansezi.

Și pe zona financiară cum e?

Aici depinde de la rol la rol. În Anglia actorii au un sindicat care stabilește un minim și un maxim pentru orice actor. Dacă eu mă duc și am același rol ca Ian Mckellen, sindicatul spune „ok, tu nu ești la fel de cunoscut, dar îți iei minimul ăsta, dar nici el nu poate să își ia 10 milioane de lire pentru un rol”. Minimul pentru o figurație simplă în UK trebuie să fie măcar 100 de lire plus masa asigurată. De aici poate să se ducă în mult mai mult. Depinde de rol, de colaborare, unde faci proiectul samd.

Mie îmi plac provocările, îmi place să lupt din greu

De ce te-ai hotârât să vii înapoi? Ce ți-a dat cu plus când ai pus lucrurile în balanță?

Sunt mai multe motive. Unul dintre ele este că UK-ul este plin de oameni foarte diferiți de cum sunt românii și-mi era cumva dor de căldură și deschiderea oamenilor pe care îi știu eu din România. Familia a fost un alt factor important pentru mine. Mi-era foarte dor de mama, de bunici, să stau cu ei. Un alt motiv este că mie îmi plac provocările, îmi place să lupt din greu. Dacă rămâneam acolo probabil într-un an sau doi aveam șanse mari să ajung să lucrez cu BBC-ul, cu Teatrul Național, dar am zis că vreau să mă întorc în țară. Știu mult actori talentați aici. Problema mi se pare că e în zona de corupție, de management defectuos, găștile. Am vrut să aduc o schimbare aici, iar primul lucru pe care l-am făcut când m-am întors în țară a fost să organizez Monolog Slam.

Bine că ai adus vorba despre Monolog Slam, că voiam să aflu de unde ideea de a organiza acest concurs la noi?

Monolog Slam e un concurs britanic în care oricine se poate urca pe scenă să spună un monolog de maxim 3 minute și are o șansă să fie văzut. Noi în juriu avem actori de la teatre mari, avem agenți de casting, avem regizori. Concursul a fost inventat de un om care a terminat aceeași facultate pe care am terminat-o și eu, Jimmy Akingbola. Omul are o poveste de viață destul de dură. Nu i s-a dat șansa să devină actor așa cum își dorea pentru că era mult prea scump să faci facultatea și el nu-și permitea. A reușit până la urmă să intre la ALRA și este acum unul dintre cei mai căutați actori de teatru din Anglia. El a inventat acest concurs în care absolut oricine are posibilitatea să fie văzut urcând pe scenă cu un monolog.

Și cum a fost noi? Care au fost reacțiile?

Am încercat să avem câte o ediție pe lună. La prima ediție au participat trei oameni, la cea cu numărul 16 au fost 70 de participanți. Ideea și scopul meu final este să reușesc să aduc agenți din Anglia la aceste ediții și să semneze cu actori români. Până în acel moment, deocamdată, cred că ne mai trebuie un pic de pregătire. Am făcut două ediții doar în engleză (cu o a treia desfășurată online) și cred că sunt aproape pregătiți.

Ai menționat mai devreme că Jimmy Akingbola nu își permitea să se înscrie la facultate din considerente financiare. Ce șanse crezi că ai fi avut să ai acces la tot de până acum din punct de vedere profesional dacă nu aveai posibilități financiare?

La momentul la care am dat eu audiție pentru ALRA nu aveam șanse pentru că încă nu acordau burse pentru europeni. După ce am terminat eu primul an au avut suficientă finanțare încăt să mărească numărul de burse și să le acorde și europenilor. Bursele acestea nu se acordă doar în funcție de talent ci și în funcție de venit, ba chiar mai degrabă se uită la posibilitățile financiare și apoi la talent.

Actoria nu se face doar într-un singur fel

De ce?

Vor să restabilească un echilibru. N-au luat pe nimeni care nu avea posibilități și nu era talentat. Ca să iei bursă trebuia să provii dintr-o familie cu un venit sub 24.000 lire pe an. Câte familii câștigă 24.000 de lire sau mai mult pe an la noi? Într-adevăr, mai sunt și alte costuri – cazare, mâncare. În Wigan te puteau ajuta cu absolut tot, inclusiv cu un loc unde să stai sau chiar și un loc de muncă dacă nu aveai posibilitatea asta.

Ai luat vreodată în considerare varianta de a face o facultate de profil în România?

Nu. Dintotdeauna am vrut să plec în State din mai multe motive. Unul dintre ele este că eu gândesc în engleză. Crescând în Slovacia am învățat română, engleză, slovacă și cehă simultan și le vorbeam fluent pe toate deja la doi ani. Mă rog, cât de fluent vorbește un copil la doi ani. Engleza însă a rămas cea mai pregnantă. Când m-am întors în țară toată educația mea a fost făcută în limba engleză și așa am ajuns să gândesc în engleză. Automat mi-e mai ușor să joc într-o țară în care limba de bază este engleză. Dar cum SUA mi se pare destul de departe, am ales să mă reorientez spre Anglia.

Foto de Vlad Alexandru Mihăilescu

Deci nu a fost o decizie influențată de calitatea cursurilor făcute la noi.

Când am plecat eu în Anglia nu aveam neapărat termen de comparație. Știam niște lucruri despre ce se face și cum se predă la UNATC, dar nu foarte multe. După ce m-am întors mi-am dat seama că metodele de predare de la noi sunt foarte învechite. Aș zice că sunt cu vreo 20 de ani în urmă față de unde ar trebui să fie – din toate punctele de vedere. Nu-i neapărat ca metodele de predare sunt rele sau bune, ci că sunt foarte în urmă.

Și am mai observat un lucru: am văzut oameni care au intrat acolo plini de încredere și care au ieșit cu mult mai puțină încredere în ei și în capacitățile lor după anii de studiu. Intrau având un soi de aură a lor, de prospețime și au ieșit îndoctrinați să joace într-un anume fel. Eu consider că o facultate ar trebui doar să îți arate niște metode și tu să alegi, nu să te îndoctrineze. Actoria nu se face doar într-un singur fel. Nici regia, nici arta în general nu poate să fie doar într-un singur fel pentru că toți avem viziuni diferite.

E un vis de-al meu să ajung să fiu foarte cunoscut în afară și aproape necunoscut aici.

Deci sunt diferențe majore între școala noastră de teatru și cea englezească…

Diferența dintre școala românească de teatru și cea englezească este și diferența dintre teatrul românesc și cel englezesc. Cel englezesc este o industrie. Acolo joci un spectacol minim o dată pe zi, uneori de două ori pe zi. Uneori ai câte o zi liberă, alteori nu. Acolo noi am fost învățați din secunda unu că totul e tehnică. Nu există consumul acela emoțional pe care îl vezi la noi pe scenă. La repetiții pornești de la adevăr și, odată ce l-ai identificat și interiorizat, îl înlocuiești cu tehnică. Practic înveți să redai aceeași emoție la un nivel tehnic. În România mi se pare că este foarte mult consum. Aici dacă joci un spectacol mai greu de câteva ori pe săptămână timp de două-trei săptămâni o sa auzi probabil „băi, nu mai pot, m-a consumat rău spectacolul ăsta!” În Anglia aveam profesori care jucau câte un spectacol ani la rândul aproape fără pauză, peste o mie și ceva de reprezentații și nu auzeai așa ceva de la ei.

Nu te îngrădește chestia în vreun fel, de a fi mereu tehnic?

Nu. Dacă îți știi personajul, asta nu îți omoară spontaneitatea. Dacă îți cunoști în cele mai mici detalii personajul și poți să îl întorci pe toate fețele nu prea ai surprize. Când zic „tehnică” nu mă refer la respectarea la milimetru a unor indicații, ci la sentimente. Sentimentele devin tehnică. Și e vorba de un ritm foarte susținut. Acolo nu există pauzele acelea lungi pe care le mai vezi la noi. Acolo făceai pauză doar dacă trebuia să punctezi ceva, altfel ritmul este foarte alert și calculat.

Cum te-a primit critica de la noi?

Eu sunt mereu deschis la păreri și la critică, chiar dacă nu este mereu constructivă. Mă bucur când trezesc reacții în oameni, de orice fel ar fi ele. Prefer să aud orice numai nu „a fost ok”.

Contează pentru tine ce se întâmplă în România pe zona artistică?

Legat de mine și ca reacții legate de mine, nu. Eu am venit strict pentru a aduce o schimbare. De asta și țin niște cursuri, până la sfârșitul anului aș vrea să îmi deschid și un teatru în colaborare cu cei de la InLight. Vreau să le ofer altora posibilitatea de a se face cunoscuți. Cât despre mine… eu sunt foarte fericit să joc în afară. E un vis de-al meu să ajung să fiu foarte cunoscut în afară și aproape necunoscut aici.

Am vrut să arăt cum ar putea să arate ani de abuz și de umilință, cum ar putea să arate o adicție extremă dacă ar fi să o descriu într-un paragraf.

Povestește-mi un pic despre cursurile pe care le ții tu și despre ideea asta de a-ți deschide propriul teatru.

Cursurile mele sunt cursuri de dezvoltare personală prin actorie având la bază metodologia de teatru britanică și spiritualitatea antică. Durează 3 luni – în prima lună se lucrează pe partea de voce, în cea de-a doua pe mișcare, iar în a treia pregătim un spectacol de la zero pe care apoi îl jucăm cu public. Cursurile sunt gratuite și adresate oricui. Și da, vreau să îmi deschid și un teatru împreună cu cei de la InLight. Ne înțelegem foarte bine, suntem prieteni foarte apropiați, practic familie deja. Avem viziuni similare asupra a ceea ce înseamnă un produs de calitate, dar metode diferite, uneori chiar foarte diferite. Ceea ce vrem noi să facem este să fie la cel mai înalt nivel teatral din România. Vreau să aduc producții din afară, colegii mei au atâtea spectacole pe care le-au produs sau în care joacă, vreau să fie spectacole și evenimente în engleză care să aducă o anumită deschidere și față de expații din țară.

Daddy Dear

Povestește-mi despre one man show-ul tău „Daddy dear”. Cum s-a clădit, de unde a pornit, care e experiența ta cu el…

Am pornit de la un text care mi-a plăcut și pe care l-am pus aici, în România – „Într-o zi noi toți vom fi fericiți” și care nu s-a dus mai departe de o repetiție cu publicul. Acolo era vorba despre o relație disfuncțională mamă-fiică și am hotărât să îl transform într-un text despre relația tată-fiu. Pe măsură ce am început să lucrez la el mi-am dat seama că se schimba complet și că am o poveste de scris și de spus. Conține multe elemente despre legătura mea cu alcoolul, despre ce mi s-a întâmplat, cum m-am lăsat (pe 10 iunie am făcut 18 luni de când nu am mai consumat alcool și nici nu-mi doresc să mai consum vreodată).

„Daddy dear” este ceea ce în engleză se numește „black mirror”, adică obții o versiune mai exagerată și mai dură a unor evenimente. Am vrut să arăt cum ar putea să arate ani de abuz și de umilință, cum ar putea să arate o adicție extremă dacă ar fi să o descriu într-un paragraf. M-am inspirat din experiențele pe care le-am avut eu, dar am vrut ca Dick (personajul din spectacol) să fie un personaj de sine stătător – viața lui și experiențele lui sunt diferite de ale mele, dar tot ce e acolo este inspirat din viața mea. În plus, dependența de alcool reprezintă un subiect care este și va fi mereu unul actual oriunde în lume. Aproape toți oamenii care au văzut acest spectacol s-au regăsit în el într-un fel sau altul – fie că au trecut ei printr-o situație similară, fie că știu pe cineva care a trecut prin asta.

Îmi doresc cinci, șase copii, inclusiv adoptați

Știu că ai o relație specială cu mama ta, sunteți foarte apropiați. Care e cea mai de preț lecție învățată de la ea?

Că viața este despre a-i ajuta pe alții. Și viața, și fericirea. De departe cea mai importantă lecție deprinsă de la ea este că noi suntem aici pentru a-i ajuta pe ceilalți, nu e deloc vorba despre noi. Asta nu înseamnă să te lași călcat în picioare, ci să îți îndrepți atenția asupra celorlalți. E vorba de compasiune și de dragoste și despre dorința de a ajuta pentru că ți-e drag să faci lucrul acesta, nu cu scopul de a fi recunoscut pentru asta, să fii lăudat că ai făcut un bine.

S-a modificat relația dintre voi în decursul anilor?

Da. Ca orice relație, până la urmă. Am fost un adolescent dificil, rebel și mult timp am încercat să fug de tot ce reprezenta ea, să fiu opusul ei până am mai crescut și m-am mai maturizat și mi-am dat seama că așa cum este ea este calea către fericire, către echilibru. Acum încerc să duc mai departe tot ce a clădit ea până acum.

Te vezi în postura de tată?

Ooo, da! Da, da, da! Foarte mult! Îmi doresc cinci, șase copii, inclusiv adoptați. Sunt foarte pro adopție. Sunt înnebunit după copii, îi ador din toată ființa mea.

Cu cât eu fac mai mulți bani, cu atât pot ajuta mai mulți oameni să aibă o șansă să facă niște lucruri pe care altfel poate nu ar avea-o

Ți-ai făcut vreun plan pe zona personală? Ca până la o anumită vârstă să faci primul copil, spre exemplu.

Inițial mi-am zis că până la 30 de ani, dar mai vedem. Consider că pentru a face copii trebuie să fii cel puțin trei ani într-o relație, să treacă perioada aceea de început de îndrăgosteală, să se pună niște baze solide acolo și de-abia dup-aia să te gândești la copii. Dar dacă o să fiu singur la 30-31 de ani o să mă gândesc serios la adopție.

Și îți asumi o familie monoparentală.

Eu am crescut într o familie monoparentală și am ajuns foarte bine și ok. Într-o lume ideală, da, toți creștem cu 2 părinți foarte ok, dar din păcate nu trăim într-o lume ideală. Normal că îmi doresc o mamă pentru copiii mei, dar îmi pot asuma o familie monoparentală 300%!

Tu lucrezi full time într-o corporație, ai un job în vânzări și recrutare. Cum se îmbină aceste două laturi în tine, cea de business și cea artistică?

Amândouă îmi vin la fel de natural. Eu am crescut cu Lugera, firma la care lucrez. Mama mea a adus Lugera în România acum 19 ani, când eu aveam 5 ani și automat am crescut în firmă oarecum. Înțeleg business-ul în care lucrez și business-ul în general la fel de bine cum înțeleg și actoria, iar zona care le îmbină pe amândouă este producția. Și eu mă gândeam la un moment dat că nu aș putea să fac decât teatru, asta până când mi-am dat seama că dacă fac mai mult de atât pot să ajut și alți oameni. Cu cât eu fac mai mulți bani, cu atât pot finanța și ajuta mai multe proiecte, cu atât pot ajuta mai mulți oameni să aibă o șansă să facă niște lucruri pe care altfel poate nu ar avea-o. Tot ce câștig din actorie dau mai departe – din Daddy Dear dau către caritate, din alte proiecte unde lucrez nu cer bani, dar cer să ofere timp depus pe zona de caritate.

Mi-ai povestit că acum faci și un master pe regie la Berlin de la distanță. Ai uneori senzația că poate faci prea multe lucruri în același timp, că îți risipești energia în foarte multe direcții? Cum e să fii omul care le face pe toate?

Ele par foarte multe lucruri, dar pentru mine nu sunt. E vorba doar de cum știi să jonglezi cu timpul. Sunt de acord că decât să faci 10 lucruri mediocre mai bine faci unul singur, dar îl faci bine, dar eu știu că intelectul meu îmi permite să mă ocup de toate aceste lucruri la o capacitate maximă. Știu să mă organizez foarte, foarte bine și încerc să îmbin lucrurile astfel încât niciunul să nu devină plictisitor.

Nu am nicio problemă să admit că nu știu

Ești tipicar? Ai niște lucruri pe care le faci înainte de fiecare spectacol, spre exemplu?

Da, pregătirea. Nu o să mă urc niciodată pe scenă fără să mă încălzesc două-trei ore înainte. Așa am învățat și așa am de gând să fac mereu. Acesta este un lucru pe care insist și atunci când lucrez cu actori. Nu cred că un actor poate să se urce pe scenă fără să existe minim o oră de încălzire înainte. Asta este ceea ce fac și pe partea de business. Dacă trebuie să livrez un training sau o întâlnire la care trebuie să ajung îmi iau timp în care să îmi fac temele, să mă pregătesc, să aflu informații despre evenimentul respectiv. Nu mă duc nicăieri nepregătit, dar asta nu îmi omoară spontaneitatea. Se mai poate întâmpla să apară ceva care să mă ia prin surprindere și nu am nicio problemă să admit că nu știu. Asta cred că e un lucru pe care nu mulți pot să îl admită, mai ales atunci când ești în postura de regizor. Nu știu, hai să descoperim împreună. Îmi place mereu să descopăr lucruri la care nu m-am gândit până atunci.

Care-i cea mai mare frică a ta?

La un moment dat era că nu o să pot să fac tot ce îmi propun. În prezent cred că este moartea celor dragi. Nu știu dacă e neapărat o teamă, cât o foarte mare neliniște.

Vorbește-mi un pic despre relația pe care o ai cu animalele.

Am iubit dintotdeauna animalele și am crescut mereu cu ele în preajma mea. De când ne-am mutat la casă am avut destul de multe. Am mai salvat, am mai reabilitat, am mai dat în adopție. Happy, bulldogul meu, este viața mea, este sufletul meu. Iubesc animalele, nu aș putea să îmi văd viața fără ele. Copiii mei vor crește așa cum am crescut și eu, înconjurați de animale.

Și cum ți se par oamenii care nu agreează animalele?

Eu nu am nicio problemă cu nimeni atâta timp cât nu faci rău unei alte ființe. Poți să crezi în ce vrei și să fii cum vrei, doar să nu rănești pe nimeni. E dreptul tău să nu îți placă animalele din motivele tale, doar nu le face rău, atâta tot.

În încheiere aș vrea, te-aș ruga să transmiți un mesaj tuturor celor care citesc acest interviu. Să le transmiți un gând, o idee pozitivă în care tu crezi cu tot sufletul și care consideri că ar putea să schimbe niște lucruri în bine dacă mai mulți oameni ar face lucrul respectiv.

Eu cred cu toată ființa mea că viața este despre ceilalți. Despre a iubi necondiționat, despre a-i ajuta pe ceilalți și despre a face un lucru bun, oricât de mic ar fi sau oricât de insignifiant ar părea el. Sunt sigur că dacă toți am gândi așa lumea ar fi un loc mai bun.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top
shares