Alecsandru Dunaev – O doză de narcisism există cu siguranță în fiecare actor

Alecsandru Dunaev este, cu siguranță, un povestitor – fie de pe scena de teatru, de pe micile sau marile ecrane, fie jucându-se în rime sau în frânturi de viață și de oameni așternute pe hârtie. Nu e de mirare că a ales actoria, o meserie în slujba căreia își pune toate talentele! Extrem de expresiv, păstrând o doză perfectă de copilărie care-i subliniază de minune latura ludică, cu un timbru care-ți fericește urechea și cu un râs molipsitor, Alecsandru sigur nu este omul căruia să îi adresezi doar trei-patru întrebări.

Drept urmare, ce veți citi mai departe reprezintă o incursiune mai profundă printre toate nuanțele ce sălășluiesc în el. Ne-am plimbat, firește, printre începuturile sale într-ale actoriei, printre câteva dintre proiectele sale mai recente, dar am vrut să ne povestească și despre originea sa rusească, despre amintiri din copilărie, despre ce înseamnă să îndrăgești și să păstrezi niște tradiții vechi de sute de ani, despre parfumul Deltei sale dragi, despre cărți, iubire, pasiunea pentru scris și romantism. Pe multe dintre poveștile care s-au derulat preț de câteva ore o să le regăsiți mai jos. Este un interviu lung, știu, dar o să înțelegeți, parcurgându-l, de ce. Sunt prea frumoase poveștile lui ca să nu le împărtășesc cu voi!

♠ ♠ ♠

Alecsandru, ce ai spune despre tine cuiva care nu te cunoaște? Cum te-ai descrie?

Aș începe cu faptul că mă cheamă Alecsandru Dunaev – cu accent pe faptul că se scrie cu CS și nu cu X pentru că, da, mi s-a mai întâmplat să mi se scrie numele greșit. Apoi aș menționa faptul că există un paradox în existența mea: m-am născut la mal de Dunăre, numele meu s-ar putea traduce ca „dunăreanul”, dar nu știu să înot. Altfel, un lucru pe care l-aș spune despre mine și care cred că mă prezintă și mă reprezintă în totalitate ar fi că îmi place foarte mult să am o carte în mâna stângă și un pahar de vin în mâna dreaptă și să stau pe malul Dunării, la Sulina, în liniștea unui apus de soare dintr-o zi de august.

Apropo de Alecsandru cu CS și nu cu X, are prenumele tău vreo istorie mai specială?

Toată lumea are senzația ca provine de la sorgintea mea rusească, dar de fapt originea e alta. Unchiul meu, care îmi este și naș de botez, i-a propus lui tata să mai modifice un pic numele de „Alexandru”, că era prea comun și astfel s-a născut această ortografiere a numelui meu. Mă „ajută” foarte mult, îți dai seama, mai ales în relația cu funcționarii publici sau cu diverși oameni din administrație care sunt nevoiți să îmi scrie la un moment dat numele. Pe de altă parte însă reprezintă și un început excelent de conversație – de multe ori e suficient să mă prezint și deja avem un prim subiect de discuție.

Și istoria numelui de familie?

Istoria pe care o cunosc eu se extinde doar până la bunicul pe linie paternă. El s-a născut în România în 1935 după ce străbunicii mei au venit în țară prin anii ‘20 și s-au stabilit în zona Deltei. S-ar putea traduce, cum spuneam și mai devreme, ca „dunăreanul”, dar nu aș spune că aceasta este sigur traducerea exactă.

Mai sunt artiști la tine în familie?

Dintr-un lung șir de cercetători, chimiști și laboranzi eu am rupt lanțul mergând spre actorie. Tata e ofițer electrician și mama asistent medical. Cred că îmi trag pasiunea aceasta cumva și de bunicul meu despre care am aflat că era un bun entertainer, dar și de la tatăl meu. În perioada în care era angajat ca ofițer electrician pe navă la Administrația Portului Sulina a făcut și el un pic de teatru de amatori.

Foto Andreea Retinschi

Un chiul de la ora de desen din clasa a noua te-a adus față în față cu teatrul. Ce te-a atras la actorie în liceu?

Cred ca a existat și o doză de narcisism în alegerea mea inițială de a mă interesa de actorie. Am intrat în trupa de teatru imitându-l extraordinar de bine pe Florian Pittiș recitând „Sunt cel mai frumos din orașul acesta” de Radu Stanca. O auzisem în albumele de la Pasărea Colibri după care eram topit în perioada aceea. Oamenii au fost impresionați de vocea mea și de calitățile mele de imitator și m-au luat.

Coordonatoarea noastră, profesoară de română, se cunoștea cu domnul Ion Dore, regizor la bază și profesorul de actorie de la liceul de artă care mai venea să ne mai ajute la câte un spectacol. După ce domnul Dore a ajuns directorul teatrului din Tulcea mai apela la noi să mergem să facem o figurație mai mică sau un pic mai mare în spectacolele montate acolo.

Nu pot să spun că aveam o pasiune foarte mare pentru teatru în clasele V-VIII. Am dat ușor, ușor de gustul teatrului de-abia în liceu, după ce am intrat în trupa de teatru, nu fusese nimic premeditat. La fel s-a întâmplat mai târziu și cu admiterea la facultate. Am ajuns să îmi dau seama că nu vreau să fac altceva deși nu mă gândisem și nu luasem această variantă în calcul până la momentul respectiv.

Și cum s-a întâmplat totuși să te decizi (și) către actorie?

În clasa a douăsprezecea, un regizor mi-a spus așa, într-o doară, să dau și la teatru în toamnă. La momentul acela pe mine mă interesa zona aceasta de inginerie electrică pentru că voiam să îi calc pe urme tatălui meu. Având însă în vedere că examenele de admitere nu se suprapuneau, am zis să dau și la actorie, însă totul a fost pe un fond foarte relaxat.

Cred că, la modul realist, pentru că fusesem admis  la Politehnică, nu mă gândeam că am cine știe ce șanse să intru la UNATC. Mă gândeam că eu, un băiat care nu ieșise niciodată din Tulcea până la momentul respectiv, nu am cum să concurez cu oamenii care veneau să dea acest examen de admitere la București. Mi-am dat seama că am șanse reale să intru de-abia când am ajuns la ultima probă, atunci mi-am zis că lucrurile chiar sunt serioase și că merit să fac meseria asta.

Odată cu spectacolul de licență am descoperit că teatrul nu e despre tine, e despre noi și despre celălalt

Și cum ai primit vestea că ai fost admis?

Colaboram deja cu Teatrul Jean Bart din Tulcea din 2008, iar în perioada în care se dădeau probele de admitere la UNATC eu repetam acolo pentru un spectacol. După examene m-am întors imediat la Tulcea pentru repetiții. O colegă se cunoștea cu una dintre doamnele de la UNATC, a sunat-o și i-a zis că am fost acceptat. Eu am aflat un pic mai târziu, în momentul în care colega mea a oprit o scenă pe care o repetam ca să îmi spună că gata, eram student la actorie!

Cele mai dragi și cele mai crâncene amintiri și pățanii din anii studenției?

În primul an de facultate am avut o mică problemă de sănătate din cauza căreia trebuia să fac drumuri între București și Tulcea și care îmi acapara mare parte din concentrare – în detrimentul facultății și a relațiilor care se formează în mod normal între studenți. Din cauza aceasta am avut o perioadă în care caietul meu de actorie îmi oferea singura ocazie să defulez lucrurile care se acumulau peste zi. Era felul meu de a mă exterioriza și de a „vorbi” despre niște lucruri care țineau de mine pentru că nu existau oameni cu care puteam să comunic despre chestiile astea.

O altă chestie care a fost destul de inconfortabilă pentru mine în primul an de facultate a fost faptul că eram obișnuit cu o anumită tehnică de lucru pe care o experimentasem în colaborările de la Tulcea. În anii aceia mi se dădeau din start accente, forme și nuanțe ca să nu se chinuie foarte mult cu mine la repetiții și am ajuns apoi în situația de a fi la facultate și de a mi se spune să fac ceva, orice, oricum, numai să vină de la mine, să fie propunerea mea. A fost o perioadă nefastă până mi-am dat seama ce se întâmplă cu mine, ce înseamnă, de fapt, școala de actorie și să reușesc să îmi anulez toate preconcepțiile pe care mi le făcusem.

Un moment care îmi este drag este acela în care am hotărât că nu ar trebui să îmi mai pese așa de mult ce spun profesorii și că ar trebui să încep să filtrez mult mai bine informațiile primite de la ei și să le păstrez doar pe cele care într-adevăr mă ajută să cresc și să evoluez în meserie. Așa am renunțat la a-mi mai fi frică să ies în față și să încerc, să experimentez pentru că îmi era teamă că voi fi judecat. Asta m-a ajutat să mă deschid și să mă descopăr pe mine mult mai bine. La examenul din anul II domnul Adrian Titieni a venit, m-a felicitat, mi-a strâns mâna și puteam să văd pe fața și în ochii lui bucuria de a mă fi descoperit ca actor. Cam acela cred că a fost punctul din care am început să cresc, să renunț la frică și să-mi descopăr potențialul.

Ce s-a întâmplat pe plan profesional după terminarea facultății?

În timpul facultății am ajuns să colaborez cu Teatrul Ariel din Râmnicu Vâlcea pentru că Aurel Palade, regizorul care montase Steaua fără nume la Tulcea în 2008, primul meu spectacol profesionist în care apărusem, m-a chemat la Vâlcea pentru Livada de vișini. În 2013, tot el m-a chemat înapoi la Tulcea pentru Visul unei nopți de vară. Aceștia au fost cei doi poli ai mei unde îmi desfășuram activitatea în timpul facultății și după. La București aveam spectacolul de licență făcut de Simona Măicănescu, „Clasa noastră” pe care îl preluase Teatrul Foarte Mic și pe care l-am jucat aproape două stagiuni.

Ce cauți în proiectele de teatru în care intri?

Având în vedere că îmi pun sufletul pe tavă atunci când joc se întâmplă să mai și refuz unele propuneri, chiar dacă nu am prea multe în desfășurare în prezent. Ceea ce mă atrage în prima fază la un proiect este colectivul. Dacă reușesc să rezonez cu el într-un timp relativ scurt atunci e ok. Dacă însă ceva nu se leagă, dacă nu rezonăm deloc la nivel uman, atunci am niște semne de întrebare. Odată cu spectacolul de licență am descoperit că teatrul nu e despre tine, e despre noi și despre celălalt. Dacă ești singur nu are cum să fie ok.

Ți se pare diferită percepția spectatorilor din provincie față de cei din capitală, felul în care se raportează aceștia la un act artistic?

Tindeam să cred că este o mare diferență, dar am ajuns să înțeleg că bucuria spectatorului la actul artistic este aceeași. Diferența pe care am perceput-o eu se referă mai degrabă la experiența spectatorului. Spre exemplu, la teatrul din Tulcea, care este un teatru relativ nou înființat, în 2008, se vedea la început că publicul era un pic stângaci și că nu puteai să îi dai orice, că mai degrabă era atras de spectacole mai ușurele și de comedii.

La Râmnicu Vâlcea însă, pe altă parte, poți să te duci și cu Livada de vișini spre exemplu, pentru că au altă experiență cu teatrul și au avut alt acces la cultură. Eu văd o diferență destul de mare între publicul de acum de la Tulcea și cel din 2008, când am debutat eu acolo. Au văzut mai multe spectacole, au înțeles cum stă treaba și cred că-s foarte puțini oameni din Tulcea care nu au călcat niciodată în teatru până acum.

Eu îmi iubesc potențialul, mă cert de fiecare dată când nu reușesc să îl fructific la nivelul la care consider că ar fi trebuit să o fac

Ce ai spune că oferă teatrul oamenilor, ceva ce nu oferă nicio altă artă?

Ne zicea la un moment dat un profesor că teatrul înseamnă viață esențializată. Teatrul, spre deosebire de alte arte, oferă oamenilor posibilitatea de a avea mai multe perspective asupra aceluiași act artistic. Publicul poate să vadă același spectacol de mai multe ori și niciodată o reprezentație nu va semăna cu alta. Asta îți permite ție, spectatorului, ocazia de a privi lucrurile și din alt unghi.

Celelalte arte îți prezintă un produs finit care e mereu la fel și la care te raportezi în funcție de starea ta de moment, pe când la teatru tu ca spectactor mă influențezi pe mine, actorul, dar și eu actorul te influențez pe tine, spectatorul. E un schimb continuu de energie, iar tu ca spectator asiști la o chestie vie care ia naștere în fața ta – iar oricât de mult ai regiza-o, nu o poți controla la milimetru astfel încât să iasă fix la fel de fiecare dată.

Crezi că actoria e o meserie care cere multe compromisuri?

Cere cu siguranță la un moment dat să faci compromisuri pentru că, din păcate, nu poți să faci mereu doar ce-ți place. E o meserie ingrată – dacă nu te vede nimeni, nu te știe nimeni. Nu e ca în alte domenii unde mergi cu un CV și, de multe ori, asta e suficient. În actorie, dacă oamenii nu te văd și nu te știu, le e foarte greu să lucreze cu tine. Și ca să ajungi să fii știut atunci probabil va trebui să faci și niște compromisuri și să te implici și în unele proiecte care nu-ți spun mare lucru din punct de vedere profesional sau financiar. Este o meserie unde e necesar să ai cât mai mult contact cu oamenii.

Și tu unde se situezi în această balanță a compromisurilor?

Depinde de proiect sau de gradul de compromis pe care trebuie să îl fac. Încerc să țin cont și dacă balanța tinde să încline spre zona financiară sau spre zona de evoluție pe plan profesional. Mi s-a întâmplat să accept proiecte care erau plătite prost, dar care am considerat că au însemnat ceva pentru evoluția mea profesională și mi s-a întâmplat să refuz proiecte plătite bine din cauza calității actului artistic pe care ar fi trebuit să îl prestez.

Foto Ovidiu Moisin

Și cu narcisismul cum este, că tot spuneai pe la începutul interviului că ai avut probabil și o doză de narcisism atunci când te-ai îndreptat spre teatru în perioada liceului. Cum se îmbină el cu profesia de actor?

La mine e un soi de iubire cu năbădăi. Eu îmi iubesc potențialul, mă cert de fiecare dată când nu reușesc să îl fructific la nivelul la care consider că ar fi trebuit să o fac. Altfel, nu cred că ai cum să urci pe scenă dacă nu ai o impresie bună despre tine. Dacă tu consideri că nu ai ce arăta publicului nu ar trebui să fii pe scenă. O doză de narcisism există cu siguranță în fiecare actor. Trebuie să fii sigur pe ce urmează să îi arăți publicului și să știi că lui o să îi placă.

Anul trecut ai fost personajul principal, imaginea României într-un clip de prezentare al țării noastre. Cum ai ajuns să faci parte din acest proiect și cum a fost întreaga experiență?

Teodor Ghiță, scenaristul acestui proiect, m-a ținut minte de la o colaborare mai veche și atunci când a fost vorba să filmeze acest clip și-a adus aminte de mine și m-a propus mai departe. Ei m-au vrut, eu am putut așa că am început filmările. Toată experiența a fost un soi de maraton pentru că mă culcam într-un oraș și mă trezeam în altul. Filmam de dimineață de la 7 până când apunea soarele, după care ori rămâneam un pic pe la gospodăriile pe unde fusesem, ori plecam spre următoarea locație.

Am cunoscut foarte mulți oameni și am descoperit extraordinar de multe tradiții – și folclorice, și gastronomice, de tot felul. Toate persoanele care apar în clip sunt meșteșugari din zonele respective. De asta mi se pare că sunt așa de vii și de curați pentru că nu au trebuit să joace nimic, trebuiau pur și simplu să fie și astfel am putut să le surprindem esența. Ne-am învârtit foarte mult prin zona Bucovinei și am descoperit niște oameni foarte frumoși acolo. E atât de multă liniște și căldură în ei care m-a surprins extrem de plăcut. M-am bucurat cel mai mult de oamenii pe care am avut ocazia să îi cunosc datorită acestor filmări.

În metrou, observându-i pe cei de lângă mine, mi-a venit să scriu despre ei, să scriu despre ceea ce văd în jurul meu

Ai un timbru interesant și o voce tare armonioasă care mă duce cu gândul la o catifea roială și elegantă. Ai încercat sau te-ar tenta să experimentezi și în zona aceasta a „lucrului cu vocea”?

Am făcut voice-over pentru reclame și mi-ar plăcea mult să pot să încerc ceva și în zona radio. Chiar mă uit și caut să pot să ajung cumva în industria asta și să văd, să încerc și să îmi demonstrez mie dacă într-adevăr aș putea să fac și asta sau nu. Mi s-a mai spus că am voce de radio, dar nu am avut încă posibilitatea să testez real zona aceasta. Știu, spre exemplu, că am veleități de voce și pentru cântat, dar nici acolo nu prea am experimentat la nivel profesionist. Și zona de musical este una care mi se pare o provocare și pe care aș vrea să ajung să o testez într-o bună zi.

Ești foarte activ pe zona de reclame – cu peste 50 filmate până în prezent. Care e feelingul tău, încotro se îndreaptă lucrurile? Ai observat ceva schimbări – în bine sau în rău – de la prima până la cea mai recent filmată?

Dacă nu aș avea nevoie de bani nu aș accepta unele dintre propunerile financiare care mi se fac pe zona aceasta. De acum 5 ani de când am făcut prima reclamă și până în prezent mi se pare că sumele oferite către actori sunt din ce în ce mai mici. Pe de altă parte însă, pe linie de concept și de regie, lucrurile încep să arate altfel, se vede o îmbunătățire. Mulți clienți au început să apeleze mai des la un concept care să se apropie de un adevăr filmic decât ceea ce era înainte și care arăta cam ca un fel de teleshopping.

Povestește-mi un pic despre emisiunea din online – „Despre tot și despre nimic”  – pe care ai făcut-o alături de colegul și prietenul tău Ionuț Toader. De unde și cum a apărut ideea acestei emisiuni?

Am avut o discuție cu Ionuț Toader la un moment despre o anumită temă care se vehicula în mass-media, ne-am propus să facem și noi ceva despre subiectul respectiv și ne-am gândit la o leapșă pe rime. Inițial trebuiau să fim mai mulți oameni implicați în acest joc, dar am rămas doar eu și cu Ionuț și ne-am jucat așa o perioadă folosindu-ne de story-urile de pe instagram. După o vreme ne-am zis că ar trebui să evoluăm și să ducem lucrurile la un alt nivel, să nu rămânem doar la partea asta în care fiecare dintre noi făcea un catren și atât.

Așa am ajuns la ideea că ar trebui să facem ceva unde noi să ne simțim confortabil, dar care să conțină și o notă culturală, cei care ne privesc să și învețe ceva de la noi. Am hotărât să facem niște joculețe de impro pornind de la două replici celebre care să fie cumva în antiteză. Speranța noastră a fost ca din joaca noastră măcar o persoană o să rămână cu o informație nouă în cap.

Și ce s-a întâmplat cu “Despre tot și despre nimic“, de ce a dispărut din mediul online?

Ne-am oprit pentru că am avut niște probleme logistice. Nu aveam un studio profesionist unde să filmăm, totul se petrecea într-o sufragerie și a ajuns destul de greu și de impropriu să ne desfășurăm toată activitatea acolo. Drept urmare am luat o mică pauză, dar sperăm că după ce trece această perioadă dificilă să reluăm conceptul.

Scriai într-o perioadă niște statusuri foarte faine pe facebook, un fel de mini-povestiri despre oameni pe care îi vedeai sau îi întâlneai în drumurile tale prin oraș. Povestește-mi un pic despre pasiunea ta pentru scris.

Statusurile de pe facebook au pornit de la o dorință de-a mea de feedback. Aveam nevoie, la momentul respectiv, de o confirmare a faptului că pot și că merită să scriu. Asta a coincis cu o perioadă de tratament pe care o aveam la un moment dat, când trebuia să parcurg distanțe destul de lungi cu metroul prin București. În metrou, observându-i pe cei de lângă mine, mi-a venit să scriu despre ei, să scriu despre ceea ce văd în jurul meu.

După ce am strâns suficient material am publicat din ele pe rețelele de socializare să văd dacă scrierile respective merită atenție și energie din partea mea. Am primit un feedback destul de bun și mi-am dat seama că aș putea să fac treaba asta pe bune, serios. În momentul de față există niște proiecte de care m-am apucat și pe care, deși nu știu acum când anume se vor finaliza, vreau să le duc la bun sfârșit.

Un conținut de calitate se vede foarte bine în această perioadă de carantină

Ești și foarte pasionat de citit. A influențat această pasiune dorința de a scrie?

La un moment dat îmi spuneam că nu mă apuc de scris pentru că nu am citit suficient de mult. Cu cât citeam mai mult, cu atât îmi dădeam seama că, de fapt, nu am citit deloc. Mi-am dat însă seama că nu o să ajung niciodată la un apogeu, nu o să spun vreodată că gata, nu mai am ce să citesc, acum pot să mă apuc de scris. Așa că m-am apucat atunci când am simțit că o pot face. Citesc în continuare foarte mult și foarte divers astfel încât să îmi pot descoperi stilul propriu. Cred că doar citind poți ajunge să și scrii.

O carte sau un autor care ți-a mers la inimă în perioada aceasta a izolării?

Am avut o paletă foarte largă de lectură în perioada aceasta, mai ales că acum încerc să termin și un masterat de studii culturale slave. În acest context am citit foarte multă literatură slavă. Acum sunt sub imperiul lui Milan Kundera și al lui Ivan Stankov, printre alții. Mi-a plăcut și m-a impresionat foarte mult universul pe care îl creează Milan Kundera. Am apreciat atmosfera din romanele sale, personajele și complexitatea lor, structura lor deosebită. Mi se pare cu atât mai interesat de lecturat cu cât și noi, românii, ne regăsim destul de ușor în tot acest univers creat de literatura slavă.  

Cum te-ai orientat spre acest masterat de studii culturale slave?

După terminarea facultății de actorie mi-am spus că dacă se va întâmpla să nu funcționeze lucrurile în această direcție atunci ar fi indicat să mai pot să fac și altceva. M-am întrebat ce mai știu eu să mai fac în afară de actorie, mi-am răspuns că știu un pic de rusă și astfel am ajuns la acest masterat de studii culturale slave. O să am și specializare pe management cultural după ce o să îl termin așa că, până la urmă, se îmbină totuși și cu zona de actorie.

Ce te pune pe gânduri atunci când te gândești la actorie și la condiția actorului din acest an de grație 2020?

Virusul acesta și situația cu care ne confruntăm mi se pare că a deschis niște portițe pe care înainte nu prea le vedeam. Această trecere în online a teatrului este o chestie care poate funcționa ulterior foarte bine și la care, înainte de această situație, nu prea s-a gândit nimeni. Este o situație de compromis în prezent și fiecare încearcă să se manifeste și să se facă vizibil cum poate din carantină. Online-ul îți dă, momentan, o oarecare libertate, iar noi toți oricum suntem, sub o formă sau alta, prezenți în online. Acum lumea poate să te vadă mult mai repede decât înainte și poți să produci conținut de calitate.

Un conținut de calitate se vede foarte bine în această perioadă de carantină. Nu mai poți să te bazezi doar pe imagine și atât. Dacă ai un mesaj de transmis poți să o faci de oriunde. Mi se pare că se cerne ceea ce vedem acum în online, iar producătorii de conținut nu mai au alte pârghii la îndemână, trebuie să se folosească doar de ei. Și atunci începi să vezi calitatea acelui artist.

Ce talent, trăsătură sau emoție ți-e cel mai greu să îl/o transpui pe scenă?

Mi s-a întâmplat să fiu implicat într-un proiect în care toată acțiunea personajului meu nu făcea decât să îmi readucă în prezent niște sechele pe care am luptat foarte mult în trecut să le depășesc. Mi-e greu să transpun pe scenă ceva care m-a durut sau m-a afectat foarte tare la un moment dat și care revine în primplan prin lucrul la un rol.

Toate eforturile de sute de ani ale strămoșilor noștri de a păstra aceste tradiții nu ar trebui uitate și ar trebui duse mai departe

Atunci când cauți „Alecsandru Dunaev” pe internet, unul dintre primele lucruri care apare este „cetățenie română, naționalitate rusă”…

Da, m-am născut în această frumoasă țară, dar străbunicii mei provin din Rusia. Cred că pentru destul de multă lume este cunoscută noțiunea aceasta de ruși-lipoveni, o comunitate care a fost mereu foarte unită și compactă și din care pot să spun cu mândrie că fac și eu parte.

Cum e să faci parte din două culturi?

Consider că e un privilegiu pe care îl am datorită originii mele. Pe lângă faptul că am acces la ambele culturi, am posibilitatea să citesc operele relevante în original, învățând atât limba română, cât și rusa deprinsă de la bunici.

Vorbești limba rusă nativ?

Oarecum nativ pentru că am învățat limba rusă de la vârsta de 5 ani vorbind-o cu bunicii la sat. De la vârsta aceea au început să vorbească rusește și cu mine, cum făceau oricum între ei și am prins din mers, așa cum prinde copilul mic o limbă străină, fără să i-o predea careva. Până la 5 ani nu am auzit o vorbă în rusă pentru că părinții mei au ținut foarte mult să nu am accent rusesc. Începând din clasa a șasea am învățat-o și la școală și am fost și olimpic la limba rusă.

Ai un citat sau o vorbă pe care o știi de la bunici și care să-ți fie aproape de suflet?

Am foarte multe amintiri și vorbe frumoase spuse de bunici, dar dacă e să mă trezești noaptea cu întrebarea asta, îmi revin în minte senzația de mândrie pe care o aveam când ieșea bunicul meu, preot, din altar și cânta și pilaful cu sos al bunicii pe care mama nu a reușit niciodată să-l reproducă. Îmi amintesc și poveștile bunicii din partea tatălui cum că mă plimbam pe culoarele Institutului de cercetare Delta Dunării și dacă mă întreba careva al cui sunt, spuneam „a lu’ babica (n.r. bunica) Pașa”. În mintea mea de atunci intuiam eu, probabil, că nu ar fi relevant să spun că aș fi “a lu’ mami” ori “a lu’ tati”.

Tu cum te vezi? Te simți mai degrabă aparținând uneia dintre aceste culturi în detrimentul celeilalte?

Mă văd ca un melanj între aceste culturi. Probabil în sângele meu a rămas ceva din mentalitatea rusului și m-a interesat să descopăr această parte de istorie pentru că mă descopeream și pe mine, dar totuși m-am născut și locuiesc în România și mă văd ca pe un exponent al acestui popor.

Se păstrează tradițiile în cadrul comunității din care faci parte, este acesta un aspect pe care se pune accentul?

Da, sigur. Eu m-am născut și am crescut cu niște tradiții și le respect în fiecare an. Avem drag de ele, încercăm să le protejăm și să le dăm mai departe. E foarte greu să păstrezi niște elemente pe care nu le mai găsești în altă parte. Este greu să păstrezi o limbă pe care nu o vorbește nimeni în jurul tău și pe care poți să o vorbești doar între ai tăi. La fel este și cu tradițiile religioase și îmi place mult să mă duc la biserică și să văd copii de 3-4 ani care sunt în corul bisericii, care cântă în rusa aceea veche care se păstrează la noi din secolul XV și care poartă portul popular rusesc atunci când merg la biserică. Mă bucură să văd că generația această nouă crește în același fel în care am crescut și eu deși sunt conștient cât de greu este să faci asta.

Comunitatea noastră s-a format în 1990. A fost foarte greu să se înființeze ca organism și să ajungă să fie acum reprezentată în parlament și să-și poată spune of-ul în forul legislativ. Toate eforturile de sute de ani ale strămoșilor noștri de a păstra aceste tradiții nu ar trebui uitate și ar trebui duse mai departe și mă bucur mult că se întâmplă chestia asta.

E atât de complexă în frumusețile ei Delta Dunării încât nu pot să o rezum la câteva cuvinte

Care e cea mai dragă tradiție pentru tine?

Îmi place să primesc colindători după liturghie în ziua noastră de Crăciun – 25 decembrie în calendarul iulian pe care îl păstrăm noi corespunde cu ziua de 7 ianuarie în cel gregorian. De vreo 10 ani nu prea mai sunt un membru activ în cadrul comunității tulcene, nu prea am mai ținut legătura cu ei. Anul acesta pe 7 ianuarie i-am căutat pe instagram pe membrii tineri ai corului bisericesc din Tulcea și le-am dat adresa de acasă, rugându-i să vină să colinde. Cu toate că suntem o comunitate tradiționalistă învățăm să ne adaptăm și la condițiile vremii, învățăm să supraviețuim și altfel.

Îmi mai plac și canoanele pascale care se cântă în noaptea de Înviere, canoane care se cântă în stilul nostru caracteristic rusesc. De-abia aștept nopțile de Înviere, să pot să merg la biserică și să le cânt pentru că este o tradiție deosebită care se întâmplă doar o dată pe an. Anul acesta am ratat-o din păcate din cauza pandemiei.

Cât din tine ai spune că este tradiționalist și cât modernist?

Din anumite puncte de vedere cred că ai putea spune că sunt un tradiționalist și un conservator. Per ansamblu însă nu m-aș considera conservator. Am aceste principii tradiționaliste în special atunci când vine vorba despre această limbă rusă veche pe care o mai vorbim doar noi. Chiar și rușii ne consideră un soi de muzeu viu pentru că ei nu o mai vorbesc de sute de ani în timp ce noi încă o vorbim în biserici. Privită dintr-un alt unghi cred că poți să spui și că este o chestie exotică, iar cei din jur sunt uneori curioși și chiar fascinați de anumite aspecte. Iată deci motive în plus să ne îngrijim de ea și să o ducem mai departe.

Cum a fost să crești și să copilărești în Deltă?

Eu m-am născut și am crescut în Tulcea, la oraș, dar nu concep să nu mă duc, în fiecare an, măcar 3 zile la Sulina și să mă plimb prin Deltă. Nu concep să fiu la Tulcea și să nu mă duc măcar 10 minute pe faleză să văd Dunărea. Pot să spun că, într-un fel, mă reprezintă toată zona aceasta.

Foto Cosmin Spiridon

Care ți-e cel mai drag, mai de suflet loc din câte ai văzut din Deltă, un loc unde ai putea să mergi și peste 50 de ani?

Sulina, cu tot ce înseamnă ea – cu reminescențele din perioada ei cosmopolită care încă mai păstrează un miros din perioada aceea, cu plimbările cu barca pe canale, printre nuferi, pelicani și cormorani, cu o depărtare în larg sau o vizită la Farul Nou, un borș de pește cu apă din Dunăre în timpul unei opriri pe unul dintre canale, drumul până la Sulina pe o navă de pasageri care durează cam 5 ore și care îți permite să te relaxezi și să admiri tot peisajul de pe ambele maluri.

Ce ai spune despre Deltă cuiva care n-a ajuns niciodată acolo?

Sunt atât de multe de spus despre Deltă încât aș prefera să nu spun nimic și să-i spun doar să se ducă acolo. Sunt absolut convins că, la întoarcere, o să îmi spună că a fost minunat și că vrea să se reîntoarcă. E atât de complexă în frumusețile ei Delta Dunării încât nu pot să o rezum la câteva cuvinte. Delta înseamnă și pelicani, nuferi, cormorani, plaje, canale, da, dar înseamnă mult mai mult de atât. Recomand Delta și pentru oamenii pe care îi întâlnești acolo, pentru cât de calzi și de aparte sunt ei – să cunoști niște oameni care iarnă de iarnă, în urma unui ger năpraznic, rămân izolați pentru că îngheață Dunărea și nu mai au ce să facă, dar de sute de ani se descurcă în această situație.

Nu-mi dau seama dacă sunt o fire romantică sau o fire visătoare, dar sunt conștient că visez enorm de mult

Care este lucrul pe care îl aștepti cel mai mult atunci când te duci acasă?

Să nu uit să văd Dunărea și să îi prind pe părinții mei liberi astfel încât să pot petrece timp cu ei.

Spune-mi ceva ce foarte puțină lume cunoaște despre tine.

Am reușit la șase ani să mă vindec de claustrofobie. Aveam un recamier din acela clasic care avea un spațiu sub el în care încăpeam la fix. Deși vedeam că am loc, am observat că aveam senzația că mă sufoc și mi-am dat seama că este pur și simplu o spaimă pe care nu puteam să mi-o explic și care nu era în regulă. Din momentul în care am conștientizat chestia asta am început să fac exerciții de trei ori pe zi, să mă bag și să stau cât de mult puteam acolo până când aveam senzația de sufocare și ieșeam. Am continuat și continuat până într-o zi în care am scăpat de teama asta.

Care a fost cel mai nebunesc lucru sau gest pe care l-ai făcut vreodată?

După o discuție de câteva minute cu o fată pe care am cunoscut-o la un moment dat am avut curajul să mă duc după ea până acasă la ea în Moldova. S-a creat o conexiune atât de puternică între noi în momentele respective încât mi-am spus că fie ce o fi, eu mă duc. S-a născut așa, din senin, o poveste foarte frumoasă și foarte intensă care s-a și sfârșit odată cu vara aceea pe care am petrecut-o împreună.

Cât romantism și câtă pasiune se ascund în tine?

Nu-mi dau seama dacă sunt o fire romantică sau o fire visătoare, dar sunt conștient că visez enorm de mult. Probabil din această cauză caut ce e mai bun dintr-o situație posibilă și, în momentul în care găsesc particula aceea perfectă, îmi pun în ea toată pasiunea de care sunt capabil.

Care dintre simțurile tale ai spune că le domină pe celelalte?

Cred că cel mai pregnant este cel tactil pentru că îmi dau seama că cele mai multe amintiri pe care le am sunt la nivelul acesta, tactil. Cea mai îndepărtată amintire a mea este de la vârsta de 4 ani. Aveam amigdalită, mă ustura foarte tare în gât, aveam mâinile murdare de ciocolată și mă jucam cu ochișorii unui șoarece de pe un pulover tricotat manual de bunica mea. Îmi aduc aminte și acum foarte bine exact senzația pe care o aveam când mă jucam cu ochișorii ăia, care erau ca niște biluțe în relief, având degetele murdare de ciocolată.

În încheiere aș vrea, te-aș ruga să transmiți un mesaj tuturor celor care citesc acest interviu. Să le transmiți un gând, o idee pozitivă în care tu crezi cu tot sufletul și care consideri că ar putea să schimbe niște lucruri în bine dacă mai mulți oameni ar face lucrul respectiv.

Aș vrea să ne acordăm timp să îl privim cu adevărat pe cel din fața noastră, să ne bucurăm de el și de ce are el mai bun în el. În momentul în care facem lucrul asta cu sinceritate vom ajunge să ne dorim să păstrăm mai aproape de noi toate lucrurile bune pe care le-am văzut în cealaltă persoană.           

♠ ♠ ♠

One thought on “Alecsandru Dunaev – O doză de narcisism există cu siguranță în fiecare actor

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top
shares