Ștefan Huluba – Îmi place să pledez pentru echilibru

Pe Ștefan l-am văzut pentru prima dată pe scenă într-un spectacol de impro. Nu-ți trebuie mai mult de câteva minute ca să-ți dai seama că se simte excelent improvizând, că se pricepe foarte bine la asta și că face niște personaje de-a dreptul delicioase când se dezlănțuie. De-abia anul acesta l-am văzut și într-un spectacol de teatru clasic. La Green Hours, în captivantul și „de-pus-direct-la-inimă” Libretto Solitudine și mi-am dat seama ce furtună plină de curcubeie e Ștefan atunci când pășește pe scenă. Pe orice fel de scenă, fie că improvizează, că recită, că joacă alături de colegi sau singur.

O să îl descoperiți un pic din dialogul pe care l-am avut cu el, dialog în urma căruia a rezultat, teoretic, material cât pentru 5 interviuri pe 5 teme diferite 🙂 Deocamdată, însă, am ales să vă purtăm printr-o călătorie ce trece prin copilărie, credință, improvizație, pedagogie, proiecte de tot felul și un picuț de viață personală. Parcurgeți cu încredere, se ascund povești frumoase mai jos!

♠♠♠

Ce ai spune despre tine cuiva care nu te cunoaște? Cum ești tu, Ștefan?

Îmi place să descopăr oameni, îmi place să descopăr locuri și îmi place să mă las descoperit. Sunt curios, îmi place să vorbesc mult și aș spune că sunt cea mai non-competitivă persoană pe care o cunosc. În meseria asta a noastră, care este foarte subiectivă și unde totul poate fi contestat pe motive de gusturi personale, nu văd rostul concurenței sau al competiției ca un „hobby”. Urăsc oamenii încrâncenați.

A fost vreun moment anume când ai simțit că actoria reprezintă clar drumul pe care trebuie să îl urmezi în viața profesională?

Cel mai probabil, da, a existat, dar nu pot să spun exact care a fost. În copilărie îmi doream să mă fac preot. Îmi plăcea și mă atrăgea foarte mult toată partea aceea de ceremonie pe care o face un preot, iar partea aceasta de „ritual” se regăsește și în teatru.

Cu teatrul m-am întâlnit în liceu când am intrat în trupa Nobody’s Group din Bacău. Făceam spectacole în engleză și mergeam cu ele la festivaluri prin țară. Tot ceea ce însemna activitatea trupei noastre îmi plăcea foarte, foarte mult și îmi aduc aminte că nu mă plictiseam nicio secundă, de-abia așteptam să vină ziua în care ne întâlneam și lucram, însă nu am simțit și nu mă gândeam atunci că eu fac teatru.

Profesoara și îndrumătoarea noastră preda engleza și ne-a spus că, dacă vrem să facem teatru „pe bune”, să mergem la o facultate de profil. Pe ea o interesa mai mult să învățăm și să exersăm engleza și se raporta la trupa noastră și la ce făceam împreună ca la o modalitate de a ne dezvolta pe noi, copiii, de a ne ajuta să devenim oameni, nu să învățăm tehnici de teatru sau lucruri foarte specifice din zona aceasta. Îmi plăcea foarte mult să merg pe la festivaluri, îmi plăcea energia și tot ce se întâmpla acolo. Mergeam mult la teatru în Bacău și, în plus, vedeam și toate spectacolele care veneau din București.

Care e amintirea pe care o ai despre momentul în care ai intrat pentru prima dată într-un teatru?

Prima dată am intrat într-un teatru pe la 6 ani și îmi aduc aminte că mi-a plăcut foarte mult mirosul din teatru, mi s-a părut foarte special. Îmi plăcea liniștea pe care o găseam în teatru, liniștea care se instaura înainte de începerea spectacolului și jocul de cortine de la început și de la sfârșit.

Foto arhiva personală

Ai avut destul de multă libertate, înțelegere și suport din partea familiei în perioada adolescenței, te-au încurajat să faci lucrurile pe care ți le doreai.

Da, am avut și le mulțumesc pe calea aceasta. Nu cred că există sau că va exista pe lumea asta vreun părinte care să-și bată copilul să se facă actor. Am auzit de oameni care au spus că au fost obligați sau împinși de către părinți să se facă medici, avocați sau arhitecți, dar n-am auzit încă de nimeni care să vină și să spună că a fost împins de către părinți să se facă actor. Privind retrospectiv, poate ei s-au gândit atunci că este doar o etapă și că o să îmi treacă. Nu s-a întâmplat asta, dar nici nu mi-au interzis să fac teatru. M-au lăsat să fac ceea ce simțeam și ceea ce îmi doream.

  Nu cred că există om pe lumea asta care să nu creadă în ceva 

Ce alte opțiuni ai mai avut în afară de teatru?

Am avut o medie mare la BAC și am intrat la geografie la Iași și cred că acolo aș fi rămas dacă nu intram la actorie, iar în București am mai intrat la Universitate la engleză-rusă și la taxă la engleză-portugheză. La UNATC intrasem și la secția de păpuși-marionete.

Ai amintit mai devreme că în copilărie ai avut o perioadă când ți-ai fi dorit să te faci preot. Ce loc ocupă religia în viața ta în prezent, care sau cum e relația ta cu Dumnezeu?

Eu cred că omul este o ființă făcută să aibă credințe. Nu cred că există om pe lumea asta care să nu creadă în ceva. Nu suntem roboți. Chiar și ateii cred în ceva, chiar dacă este vorba despre inexistența unei forțe superioare. Toți avem nevoie de niște valori în viață – fie că vorbim despre oricare dintre religii și zeități sau că vorbim despre teoria Big Bang. Părerea mea este că există Ceva care este mult peste noi și pe care fiecare îl denumește așa cum simte și cum vrea, pentru că avem nevoie de o legătură cu universul, cu ceea ce ne înconjoară.

La mine, fiind creștin-ortodox, acest Ceva care este mai presus de noi se numește Dumnezeu și consider că am o relație specială cu El. Îi simt prezența, simt o conexiune, există un dialog și încerc, pe cât posibil, să mă îngrijesc de această relație. Și, încă un lucru, nu ar trebui să confundăm instituția bisericii, care este condusă de oameni, cu acel Ceva despre care spuneam că este mai presus de noi.

De ce crezi că există această nevoie de a lega credința de o instituție? De ce nu poți să ai relația ta cu acest Ceva mai presus de noi fără implicarea altor oameni sau a unei instituții conduse de ei?

Pentru că avem nevoie să simțim că aparținem unei comunități. Biserica nu reprezintă doar o clădire și atât, reprezintă și toți oamenii care se adună acolo cu un scop comun. În plus, poate că e bine să avem și o direcție, o îndrumare. Fiecare are legătura lui cu Dumnezeu, dar trebuie să existe și o formă de ghidare care să aducă oamenii împreună, să îi apropie, să îi ajute să meargă în aceeași direcție.

Foto arhiva personală

Și nu ai sentimentul că uneori poate această relație personală se strică din cauza scandalurilor care însoțesc această instituție și pe unii dintre reprezentanții ei?

Relația poate să se strice de multe ori din cauza unor prejudecăți pe care ni le formăm degeaba. De ce să mă împiedice pe mine în credința mea ce face un preot? Suntem rapizi când vine vorba să condamnăm, dar nu la fel de rapizi atunci când vine vorba să recunoaștem niște lucruri bune sau pozitive pe care le face cineva – fie om sau instituție. Nu este treaba mea să judec pe nimeni și mereu îmi place să pledez pentru echilibru.

E foarte tare să vezi cum adolescenții își caută propriul mod de 
a face teatru, iar tu poți să fii acolo și să îi îndrumi. 

Care-s cele mai puternice repere pe care le ai din perioada copilăriei?

În copilărie mi-am petrecut foarte mult timp alături de bunica, mama mamei mele și ea este cu siguranță unul dintre reperele importante și marcante ale perioadei respective. Nu aș putea concepe să îmi amintesc de copilărie fără să am imaginea ei în minte.

Altfel, de-a lungul vieții, am învățat să iau de la oamenii din jurul meu tot ce îmi este necesar și cred că am ceva de învățat de la toată lumea, chiar și de la cei cu care, în aparență, nu am nicio tangență.

De unde a apărut pasiunea ta pentru pedagogie?

Încă din primul an de facultate am fost solicitat să particip ca trainer la unele dintre festivalurile unde până atunci fusesem participant. Mi-au plăcut foarte multe experiențele respective, uitam pur și simplu cum trece timpul când lucram cu adolescenții. Atunci am descoperit că am una dintre cele mai importante calități pe care consider că ar trebui să le aibă un profesor – răbdarea. Am descoperit că am răbdare să ascult, să povestesc, că știu cum să gestionez situații mai delicate.

E foarte tare să vezi cum adolescenții își caută propriul mod de a face teatru, iar tu poți să fii acolo și să îi îndrumi. Au o energie foarte bună care mă încarcă și care mă inspiră. Și nu ai cum să te plictisești alături de ei. Am descoperit că, de multe ori, tot ce au nevoie de fapt e să simtă că sunt ascultați, au nevoie ca cineva să le pună întrebările potrivite și doar să îi asculte.

În cadrul masterului de pedagogie, domnul profesor Nicolae Mandea ne-a spus să ne gândim la atelierele pe care le facem ca la un spectacol de teatru, cu un început, mijloc și un sfârșit. Mi-am dat seama că da, cursurile pot fi asemenea unor spectacole de teatru, însă nu ar trebui să fie un one man show cu tine la catedră, ci un spectacol în care toată lumea să fie implicată și, evident, să aibă ceva de câștigat.

Foto arhiva personală

Ai făcut această trecere de la participant la festivaluri la trainer și membru în jurii. Având această experiență în spate, crezi că sunt diferențe așa de mari între generații așa cum se tot afirmă?

Nu cred că ar trebui să comparăm astfel generațiile între ele. Așa cum timpurile se schimbă și sunt într-o continuă mișcare, e normal să se schimbe și generațiile pentru că ele se raportează mereu la vremurile în care trăiesc. Nu doar că sunt diferențe între generația de acum față de cea de acum 5-10 ani, dar sunt unele diferențe și de la an la an. Nu e nimic însă de condamnat. Și gândirea evoluează deci e normal să ne adaptăm.

Care crezi tu că sunt beneficiile și cum vezi tu inclus concret teatrul în educația copiilor și a adolescenților?

De ceva timp, educația teatrală a fost inclusă ca materie opțională în învățământul preuniversitar, cu mențiunea că în școală nu se formează actori. Ei se formează la și după facultate, nu în ciclul de învățământ preuniversitar. Văd această materie ca una care ar trebui să înglobeze toate celelalte materii.

Din punctul meu de vedere, un actor sau un improvizator ar trebui să fie un burete atunci când vine vorba de informații și de experiențe. Îți construiești rolurile folosindu-te de corpul tău, de ce ai în suflet și de ce ai în creier. În plus, educația teatrală te ajută să fii om în societate – te învață să asculți, te învață să vorbești, să te faci auzit, te învață să lucrezi într-o echipă, dar și singur, iar lucrurile acestea de bază te ajută în orice meserie ai vrea să faci, nu doar în actorie.

Teatrul și improvizația, pentru mine, sunt complementare, 
nu aș putea  să mă gândesc la una fără cealalta 

Și, ca să sărim un pic de la una la alta, povestește-mi despre începuturile tale cu teatrul de improvizație.

Am început prin anul 2 de facultate având-o ca profesoară pe Mihaela Sîrbu care mi-a fost ca un mentor pe partea aceasta cu improvizația. Mi-a plăcut foarte mult ce am făcut atunci, iar în anul 3 ne-a propus să facem un spectacol de licență pe format de teatru sport. Unii dintre noi (Sever Bârzan, Cătălin Coșarcă, Iulian Sfircea, Vlad Mihu și Vlad Șpilca) ne-am hotărât să mergem mai departe și să ne facem o trupă de improvizație. Așa s-a născut Backstage Boys în 2010. Pot să spun acum, după aproape 10 ani de la înființare, că reprezintă grupul cu care mă înțeleg cel mai bine pe scenă. Ne cunoaștem foarte bine, suntem foarte diferiți, ne respectăm foarte mult și cred că datorită acestor lucruri improvizăm cu ușurință și cu drag. Și bine! 🙂

Ai găsit ceva în improvizație ce nu ai găsit în altceva, poate nici măcar în teatrul clasic?

Da, libertate. Oricum, teatrul și improvizația, pentru mine, sunt complementare, nu aș putea să mă gândesc la una fără cealaltă. Se ajută foarte mult una pe cealaltă.  

Foto Mădă de Vișine

Ești activ în această lume a improvizației de 10 ani. Cum s-a dezvoltat ea în toți acești ani?

S-a schimbat mult de când am început noi și, din nou, e firesc să se întâmple asta. Dacă la începuturile noastre într-ale improvizației erau doar câteva trupe pe piață, în ultimii ani au apărut mult mai multe. Nu cred că greșesc dacă spun că, la momentul actual, sunt mai mulți improvizatori non-actori decât actori, iar unii dintre ei sunt foarte buni.

Mi se pare că lumea improvizației de la noi s-a dezvoltat destul de organic. Acum putem să vorbim deja despre spații care sunt dedicate improvizației, iar comunitatea celor care susțin acest fenomen a crescut și s-a dezvoltat și ea în ultimii ani. Este mult mai informată și la curent cu ce se întâmplă în zona aceasta. În prezent se pare că ritmul de dezvoltare este unul destul lent.

E adevărat, nu prea avem cum să beneficiem cu acest gen de spectacol de expunerea mediatică de care se bucură alte genuri. Am fost și noi și au fost și alte trupe pe la emisiuni de genul iUmor sau Românii au talent, iar aparițiile de acolo s-au soldat cu un boost de imagine care ne-a ajutat, dar nu beneficiază de aceeași promovare ca stand-up-ul, spre exemplu. La stand-up publicul mi se pare mult mai constant și mai în creștere decât la impro. Și e normal, pentru că se bucură de câțiva reprezentanți care apar constant la televizor, au publicul lor deja format care vine să îi vadă și la spectacole.

Nucleul publicului de improvizație este format din cursanți ai diverselor școli sau trupe care oferă cursuri de improvizație, o altă zonă care s-a dezvoltat și ea foarte mult față de cum era când ne-am apucat noi.

Au apărut și niște proiecte care au demonstrat și aplicabilitatea improvizației, cum au fost proiectele Beyond Bars și Past Tomorrow la care am participat și eu.

Povestește-mi despre ele, te rog.

Sever Bârzan, împreună cu o echipă minunată, a dezvoltat un proiect care a beneficiat de finanțare de la AFCN și care presupunea ateliere de improvizație în penitenciare. În 2018 a fost Beyond Bars, implementat în două penitenciare, iar în anul următor Past Tomorrow, implementat în opt penitenciare. A fost cea mai intensă și interesantă experiență pedagogică prin care am trecut. Fiecare dintre proiecte s-a întins pe o perioada de două săptămâni și ambele s-au finalizat cu câte un spectacol de improvizație susținut de către deținuții participanți la ateliere.

Mi-am dat seama că, mai departe de cuvinte și de text, cel mai mult
contează emoția pe care o transmite actorul.

De unde și cum a apărut ideea pentru aceste proiecte?

Cred că de la un spectacol de improvizație pe care noi, Backstage Boys, l-am susținut la penitenciarul din Bacău în cadrul festivalului ID Fest (n.r Festivalul pentru adolescenți ID Fest din Bacău) cu un an înainte să se nască Beyond Bars. Acolo am avut un public foarte numeros compus din deținuți care au fost extraordinar de receptivi și de atenți, întrecând toate așteptările.   

Și cum a fost toată această experiență?

Mie mi-a plăcut foarte, foarte mult și m-a ajutat să îmi depășesc niște limite și prejudecăți. Unii dintre participanții de la aceste ateliere mi-au zis la început că ei nu cred în ceea ce urma să facem, că nu le văd rostul jocurilor ”copilărești” pe care le propuneam. Apoi, la final, au venit și mi-au spus că simt că ceva totuși s-a schimbat în ei ca urmare a participării lor la curs.

Nu știu dacă le-am schimbat „radical” viețile cu un atelier de două săptămâni, mai ales că valorile lor de acolo sunt total opuse cu cele ale improvizației, care promovează noțiuni de încredere, lucru în echipă, ascultarea activă, grija pentru partenerul tău de scenă. În aceste ateliere de „dezvoltare personală” rezultatele nu apar imediat, transformările se petrec în timp. Uneori nici nu conștientizezi schimbările care se produc cu și în tine. De aceea, poate ar fi mai util pentru ei folosirea acestor instrumente (pe care ni le oferă improvizația) pe termen mult mai lung.

Ce a însemnat pentru tine one man show-ul „Camil. Un oarecare”?

Eu consider că un one man show este o experiență prin care ar trebui să treacă orice actor. „Camil. Un Oarecare” a fost primul meu one man show pe care l-am făcut când am terminat facultatea. Imediat după absolvire nu știam ce urma să se întâmple, dacă o să iau castinguri sau nu, dacă o să am proiecte sau nu. De-abia începusem Backstage Boys, dar în rest nu știam mare lucru, iar un one man show era un spectacol sigur pentru că totul ținea de mine și atât.

Era vorba de un text pe care mi l-a scris Răzvan Ropotan, un fost coleg, pornind de la un exercițiu pe care l-am făcut în facultate. La un moment dat am participat cu el la un festival din Letonia pentru care am tradus textul în engleză. Însă odată ce l-am jucat acolo mi-am dat seama că mulți dintre spectactori nu se uitau la supratitrare și că, de fapt, mulți dintre ei nici nu știau engleză. Cu toate astea, am văzut că înțeleseseră despre ce era spectacolul și că emoția ajunsese la ei și îi mișcase. Așa mi-am dat seama că, mai departe de cuvinte și de text, cel mai mult contează emoția pe care o transmite actorul.

Foto Geo Barcan

Și așa s-a născut ideea pentru Ish, un alt one man show, dar de această dată unul construit în totalitate pe grammelot, o zonă a improviației unde tu ești deja maestru 🙂 Pentru cine nu știe, grammelotul este un instrument recitativ care asamblează sunete, onomasme, cuvinte și fraze lipsite de sens într-un discurs.

Da, ideea mi-a venit după experiența aceasta pe care am avut-o în Letonia. Grammelot-ul cred că ține, într-o anumită măsură, și de talent, dar mai degrabă de o anumită încredere pe care trebuie să o capeți în tine și în emoțiile pe care le transmiți dincolo de cuvinte. Din punctul meu de vedere, cel mai important lucru este acela de a transmite și de a reacționa la emoție.

L-am testat la Gala Hop într-o formă incipientă, a avut succes și am căpătat încredere că eram pe un drum bun și că e bine ce încercam eu să fac acolo. Ulterior am mai umblat la durată ca să pot ajunge la un spectacol care poate să stea în picioare o oră. Eu văd Ish ca fiind „jucăria mea artistică” întrucât îmi dă libertatea să experimentez de unul singur – doar e one man show, nu? – absolut tot.  

Actoria „operează” pe principiul generozității, dar este făcută
de către niște histrionici.

Ai vreo frică atunci când ești pe scenă?

Mi-e frică de momentele în care nu am plăcere să fiu pe scenă. Nu îmi doresc să fiu vreodată „inginer artistic”.

Ești și angajat la Teatrul Municipal Bacovia din Bacău, și actor în spațiul independent, faci și improvizație. Cum se vede lumea teatrală din toate aceste posturi, mai ales că, în ultima perioadă, au tot apărut fel și fel de discuții mai mult sau mai puțin aprinse între diverși membri ai lumii artistice?

Contează cum văd eu lumea teatrală a zilelor noastre? Teatrul, în orice formă ar fi el, există și va exista atâta timp cât este necesar. Când nu o să mai fie necesar fie o să dispară, fie o să fie nevoit să se „transforme”, să caute. Cam așa cum se întâmplă și în această perioadă în care suntem obligați să stăm acasă.

Am încetat să mai urmăresc scandaluri și animozități care se nasc în zona asta artistică. Lumea teatrală oricum e plină de bârfă, fie că se face pe față sau mai prin culise, așadar nu văd cu ce ajută concret aceste bârfe. Actoria „operează” pe principiul generozității, dar este făcută de către niște histrionici.

Noi, actorii, suntem cam la limita patologiei pentru că nu știu ce om normal la cap poate să își dorească să fie privit constant în cele mai vulnerabile momente ale sale – asta dacă este real, adevărat și asumat atunci când urcă pe scenă. Acolo mulți dintre noi, actorii, suntem cel mai vulnerabili.  Când histrionismul este la cote maxime atunci și orgoliile sunt pe măsură și deci e firesc să apară lupte și bârfe. De asta revin și întreb: contează? Eu nu cred într-un om 100% bun sau 100% rău.

Dacă tot am adus vorba despre acest aspect, am observat că atitudinea ta din online este mereu împăciuitoare, vorbești mereu foarte frumos despre colegii tăi și despre proiectele lor. Cum reușești să-ți păstrezi acest echilibru către care ar trebui să tindem toți?

Eu cred că echilibrul este calea cea mai bună pe care putem să o urmăm. Din punctul meu de vedere, orice extremă o naște pe cealaltă. Dacă eu te atac și îți spun niște lucruri dure din start, reacția ta va fi să te aperi și să ataci și tu și astfel amândoi ne concentrăm pe formă și omitem conținutul. Cearta nu duce nicăieri. Dacă vrei, ca poziție publică eu prefer mai degrabă autoironia.

Foto arhiva personală

Povestește-mi un pic despre trupa Jamais Vu, o trupă de actori din care faci parte de câțiva ani deja.

Primul proiect care ne-a reunit și de unde a pornit ideea acestei trupe a fost spectacolul Paravan. Două Telefoane, scris și regizat de Matei Lucaci-Grunberg, pe care l-am făcut pentru secțiunea de grup de la Gala Hop din 2014. Ne-am înțeles foarte bine, iar spectacolul a fost foarte apreciat și de public și de juriu (n.r. spectacolul a câștigat premiul Cornel Todea pentru cea mai bună trupă de actori și premiul publicului). Apoi am primit propunerea să îl mai extindem și să îl jucăm la Godot, ceea ce am și făcut.

Matei a reușit să strângă și să mențină în jurul lui o trupă de actori foarte talentați și niște oameni extraordinari. În mod firesc, după Paravan au urmat și alte spectacole regizate de el, printre care: Sâmbătă: averse!, Procesul lui David M. Golan și Libretto Solitudine scrise tot de el, Cai putere de Daniel Sandu și Cui i-e frică de Mitică sau Atenție, se taie apa! de Sever Bârzan. Sper să mai urmeze multe alte proiecte împreună pentru că mă simt foarte bine alături de ei și lucram tare bine împreună.

În acești 10 ani de când am terminat facultatea mi-am dat seama că evoluția mea ca actor s-a produs în și datorită grupurilor din care am făcut parte și cărora le sunt extrem de dator – Backstage Boys, Jamais Vu, dar și Compania lui Eugen Jebeleanu, Compagnie 28.

Eu cred și sper că am o anumită candoare. O candoare amestecată
cu credință.

Ești așa și în viața personală, dornic de a fi mereu înconjurat de oameni?

Nu, în viața personală aș spune că sunt chiar opusul. Sunt destul de sociabil, dar am nevoie și de singurătate. Îmi place foarte mult să călătoresc și singur, iar dacă merg undeva cu alte persoane îmi fac timp să merg și singur în plimbări. Bineînțeles, nu pot nega faptul că îmi place foarte mult să socializez, să port discuții în contradictoriu pe teme filosofice. Pe scurt, să cunosc oamenii care au curajul să pătrundă în universul meu.

Și-ți vine ușor să te deschizi către alți oameni?

Depinde. Trebuie să simt că există disponibilitate și de partea cealaltă, altfel sunt super sec. Nu sunt genul care se bagă singur în seamă și de multe ori, de exemplu, mi-e greu și să vorbesc cu oamenii după spectacole. Uneori nici complimentele nu știu să le primesc foarte bine și poate par arogant deși… nu consider că sunt.

Foto Carmen Watkins

Spune-mi un lucru din viata ta personală la care nu ai putea și nu ai vrea să renunți niciodată și sub nicio formă.

Eu cred și sper că am o anumită candoare. O candoare amestecată cu credință. E o calitate pe care o văd la anumiți oameni din jurul meu și, pe principiul că cine se aseamănă se adună, sper că o am și eu. Dacă ar fi să o traduc într-un fel aș spune că este vorba despre avântul cu care te arunci în niște lucruri fără să ai siguranța din start că vor ieși bine. Cred că majoritatea grupurilor din care am făcut parte au reușit să reziste în timp datorită acestei calități.

În încheiere aș vrea, te-aș ruga să transmiți un mesaj tuturor celor care citesc acest interviu. Să le transmiți un gând, o idee pozitivă în care tu crezi cu tot sufletul și care consideri că ar putea să schimbe niște lucruri în bine dacă mai mulți oameni ar face lucrul respectiv

Trebuie să învățăm să avem mai multă răbdare și să ne dăm timp să descoperim ce ni se întâmplă. Mai devreme sau mai târziu, lucrurile de care avem cu adevărat nevoie se pot întâmpla. Sau reușim noi să le facem să se întâmple.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top
shares