Libretto solitudine – râsul este necesar

Singurătatea ar putea să fie una dintre bolile secolului dacă ar fi să ne raportăm la ea ca la o afecțiune. Ne afectează viețile, se contopește deseori cu probleme mai serioase, ne trage către o alienare dureroasă din care de multe ori nu mai simțim să ne extragem. Ne doare și, cu cât doare mai mult, cu atât ne stăpânește mai tare.

Spectacolului Libretto Solitudine de la Green Hours are în centru exact această temă cenușie a singurătății. Sigur, poți aborda acest subiect în fel de feluri și poate unii l-ar vedea transpus doar în spectacole grele, apăsătoare, pline de dramă și de povară sufletească. Ceea ce a făcut Matei Lucaci- Grȕnberg însă din postura de regizor împreună cu membrii trupei Jamais Vu din care face parte împreună cu actorii acestui spectacol a fost să îmbrace această temă a singurătății în paietele sclipitoare ale unui fals-cabaret. Textul scris colectiv și coordonat de Matei se învelește astfel într-o abordare plină de muzică (excelent găsită și gândită de Sever Andrei care semnează scenografia sonoră) și de umor care te ajută să privești cu o deschidere mai mare această boală împovărătoare – izolarea umană. Suntem toți cuprinși acolo, fie că ne dăm seama sau nu, însă nu ne este servită o dramă greu de cuprins și nici nu ni se arată cu degetul ce-i bine și ce-i rău.

Poveștile fragmentate ce compun spectacolul Libretto Solitudine tratează singurătatea din mai multe unghiuri – fie că vorbesc despre depresie, despre alienarea pe care ne-o impune tehnologia, despre „unicitatea” conversațiilor ce au loc prin intermediul liniilor erotice, despre cum să găsești mai repede drumul spre ușă atunci când te trezești alături de cineva lângă care habar n-ai ce cauți, despre singurătatea și luptele pe care le duc artiștii sau entertainerii sau despre copleșitoarea artă a artistului de circ (tabloul care mie mi s-a părut că, sub masca și iluzia amuzamentului și a râsului, ascunde cea mai apăsătoare tristețe a artistului de orice fel).

Se râde mult și se râde bine pentru că textele sunt foarte bine scrise și nu cad într-un patetism care să îți fure ochii și să te deturneze de la ideea centrală. Umorul este poate forma cea mai accesibilă care te poate face să uiți de toți și de toate, să te scuture pentru o oră sau două de grijile pe care le-ai târât după tine până la sala de spectacol și să descrețească frunțile cu adevărat. Când însă umorul este susținut de o ironie fină și inteligentă așa cum se întâmplă în Libretto Solitudine atunci râsul nu mai e doar hăhăială goală și lipsită de substanță ci subliniază și potențează deștept mesajul pe care trebuie să îl transmită.

Ușor, ușor ajung și la actori despre care aș scrie în inimioare și în alte emoticoane de drag și de apreciere dacă n-aș mai avea cuvintele la îndemână să mă ajute. Nu-i doar că toți sunt frumoși, dar sunt deosebit de talentați și funcționează extraordinar de bine împreună. Fiecare are un farmec personal aparte care contribuie la livrarea unui spectacol care-ți merge la suflet.

Ana Șușca îmbrățișează cu șarm și cu o voce minunată rolul de amfitrioană a spectacolului. Mădălina Craiu, Réka Szász, Andrei Cătălin, Ştefan Huluba, Kostas Mincu și Sever Andrei își asumă diverse roluri în cele 21 de fragmente ce compun acest fals cabaret și sunt exemplari de fiecare dată – fie că este vorba despre momentele de dans și interpretare muzicală sub sigla „ Los Glodeños” de care Andrei Cătălin, Ştefan Huluba și Kostas Mincu se achită cu un umor asumat impecabil, fie că este vorba despre pregătirea unui discurs pentru campania prezidențială unde Mădălina Craiu te fascinează total, de prezentarea unui monolog pentru un casting unde Réka Szász îmbină într-o armonie perfectă sensibilitatea, vulnerabilitatea și patosul, de Ștefan Huluba care rupe scena prin forța și excentricitatea unui director de casting sau care stăpânește la milimetru umorul unui preot „ușor distrat”, de Kostas Mincu hipnotizant în rolul unui altfel de jongler, de Andrei Cătălin care-și presară personajul subjugat de dominația tehnologiei cu o disperare delicioasă de care parcă nu-ți vine totuși să râzi pentru că devii conștient că nu suntem departe de a-i lua locul într-un viitor nu tocmai îndepărtat și de Sever Andrei care-și punctează suuuper realist sunetistul de la o filmare. Trebuie să amintesc și costumele semnate de Iolanda Mutu Jr și care nuanțează foarte bine fiecare personaj în parte și de coregrafia Cristinei Danu care condimentează la fix momentele de dans și de expresivitate corporală.

Mi se întâmplă destul de rar să simt pe măsură ce urmăresc un spectacol că o să îmi devină unul dintre preferate și, recunosc, nu mi s-a mai întâmplat asta de câteva luni bune. Libretto Solitudine mi-aș fi dorit să mai dureze încă vreo două ore pentru starea pe care mi-a dat-o și pentru bucuria de a vedea aceștia oameni plini de talent și de farmec desfășurându-se în toată frumusețea și nebunia lor artistică pe scena din fața mea. Apreciez abilitatea cu care acest spectacol ți se strecoară în suflet și care te îmbie să te reîntorci și să îi însoțești iar și iar pe acești artiști charismatici în călătoria lor printre nuanțele singurătății.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top
shares