Uitasem – a fi sau a nu fi…?

Mulți părinți își cresc copiii spunându-le în permanență că sunt cei mai frumoși, cei mai deștepți, cei mai deosebiți. S-au născut destule discuții în jurul acestei abordări, dacă într-adevăr ajută sau nu copilul, dacă îi creează așteptări realiste de la viață și de la lume. Unii părinți ajung să proiecteze asupra copilului niște vise imposibile și să îi pună pe umeri povara unei vieți pe care nu o poate duce. E un pas foarte mic de la un gând care se dorește pozitiv și încurajator și până la extreme. Spre exemplu, ce fel de adult poate să devină un copil care timp de 12 ani a crescut izolat de lume de către mama sa care era convinsă că el este Iisus Hristos?

Gabriel Sandu, din poziția de dramaturg și regizor, pornește de la cazul real din România anilor 2007-2008 în care un copil a fost ținut izolat mai mulți ani de mama sa într-un garaj pentru că aceasta era convinsă că i-a dat naștere lui Iisus. Astfel prinde viață spectacolul Uitasem la Point, un exercițiu de imaginație asupra vieții acestui puști după vârsta de 12 ani. Un exercițiu onest și care ridică niște întrebări despre cât suntem de influențați de startul pe care îl avem în viață, de amprenta pe care și-o pun părinții asupra noastră, despre cât de reale sunt șansele noastre de a ne găsi un loc în societate și de a deveni niște indivizi care sunt în stare să funcționeze cum trebuie și să se integreze.

Greul spectacolului este dus de către Nicholas Cațianis Jr care intră în pielea personajului principal și care încearcă să ni-l înfățișeze și cu bune, și cu rele. Deși ar fi fost poate mai la îndemână să-și nuanțeze personajul înspre rolul de victimă, Cațianis scoate la lumină un luptător, un puști care devine bărbat dând piept cu greutatea unei realități pentru care nu era deloc pregătit, dar care are toate calitățile necesare pentru a se adapta și pentru a răzbate. Charismatic, sensibil, când inocent și ușor naiv, când înfierbântat și vulcanic, nuanțat până la virgulă, Cațianis se mișcă extrem de bine, iar din pieptul lui răzbate o lume întreagă ațâțată de energie și de speranță. Îi stă alături Edith Alibec care întruchipează figuri feminine importante în viața personajului principal și care își portretizează personajele cu asumare și credibilitate. Energia ei mai potolită, mai candidă se întrepătrunde cu forța lui Nicholas și îi potențează foarte bine dinamismul.

Gabriel Sandu nu construiește un spectacol liniar ci mai degrabă își îndreaptă atenția asupra poveștii și a mesajului său unde presară simboluri ce-ți provoacă atenția și care subliniază subtextul acțiunii. Momentele de muzică live conduse de Andrei Raicu, scenografia minimală a Andrei Manea și proiecțiile video ale Anei Cârlan vin în ajutorul conceptului regizoral și accentuează viziunea lui Gabriel Sandu.

Deși poate era mai la îndemână dacă textul se concentra doar asupra unei variante posibile care să privească în ansamblu asupra viitorului unui băiat crescut să creadă că este Iisus Hristos, spectacolul Uitasem aduce în atenția publicului și tema traumelor din copilărie care-ți pot marca întreaga existență, frenezia media care se poate naște și care-ți poate influența existența dacă ești subiectul unei știri marcate ca fiind senzațională, apăsătoarea încărcătură de a învăța să ai încredere în oamenii din jurul tău după ani de zile de izolare, dar și delicatețea pe care o poate aduce iubirea în viața ta. Toate aceste elemente fac din spectacolul de la Point unul care depășește așteptările inițiale pe care le poți avea în momentul în care intri în sală, care te incită și care te provoacă să îi deslușești toate elementele și simbolurile ascunse.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top
shares