COSMIN DOMINTE – Vrei să faci ceva? Fă-o acum pentru că mâine s-ar putea să nu mai fii.

Pe Cosmin îl știu, mai întâi și mai întâi, de la teatru. L-am descoperit târziu, de-abia în Papagalul mut de la TNB. Zic „târziu” pentru că am ratat cel puțin două spectacole pe care acum îmi pare tare rău că nu le-am văzut. Apoi a venit muzica lui, unde am descoperit cum îți pune realitatea-n rime, fără ocolișuri, doar adevărul-adevărat despre lumea asta în care trăim. Apoi m-a învățat ce înseamnă slam poetry pentru că, da, talentul lui nu se oprește doar la muzică și actorie. Cosmin Dominte le face pe toate și le face bine de tot. E greu să nu-l remarci (și nu, nu pentru că vede lumea de la mare înalțime) și e și mai greu să te saturi să îl asculți sau să îl privești pe scena de teatru și prin filme străine sau românești.

Am vrut să îl cunosc un pic mai bine și mă bucur foarte mult că m-a purtat printr-o călătorie presărată cu gânduri despre lucrurile cu adevărat importante în viață, cu povești dulci-amare din copilărie și ce înseamnă să crești fără tată, despre mesajele sale foarte puternice și care ar trebui să fie adevărata valoare a succesului, despre slam poetry, spoken word și rap, iar încolo, spre final, am aruncat un pic și iubirea în discuție. Lectură plăcută!

♠♠♠

Cine și cum ești tu, Cosmin? Ce ai spune despre tine oamenilor care nu te cunosc?

Sunt Om. Un Om care trăiește în vremurile astea și care ia viața în brațe și dansează cu ea la drum lung. Altfel, sunt înalt, sunt artist și nu îmi place să pierd timpul. Nu-mi plac convențiile astea sociale în care trebuie să vorbești nimicuri. Mi se pare și interesant și ciudat că oamenii simt nevoia de comunicare, dar nu o fac până la capăt, nu au curajul să adreseze toate problemele care îi macină. Ce cred că mă definește este că îmi place adevărul și îl urmăresc în tot ceea ce fac. Și mă încred foarte tare în instinctul meu care nu m-a înșelat niciodată – în general, dacă am simțit să fac un lucru, l-am făcut și a fost bine.

Crezi că te cunoaște cineva foarte, foarte bine? Există vreo persoană care ar putea să te descrie așa, la virgulă?

Nu știu. Nu cred. Eu asta vreau de fapt, să mă las cunoscut cu adevărat, dar am senzația că oamenii își pun piedici singuri când vine vorba despre asta. Dacă tu ești sincer și deschis, paradoxal, pare că ai ceva de ascuns, că ceva nu este ok. Dacă nu ești deschis, iar nu e ok. Am senzația că oricum ai da-o, tot nu-i bine, mulți oameni fug și de ei înșiși și de ceilalți.

Lumea te știe și ca JAZZ 8, numele tău de scenă în zona muzicală. Având în vedere că sunt artiști care își construiesc câte o imagine sau o „personalitate de scenă”,  sunt curioasă dacă există vreo diferență între JAZZ 8 și Cosmin Dominte.

A ajuns să fie o oarecare diferență. JAZZ 8 este asociat cu muzica, iar Cosmin Dominte cu actoria, iar laturile artistice pun lupa pe anumite părți ale personalității tale. Am început, în ultima perioadă, să le îmbin pe pagina mea de artist din social media pentru că e interesant să văd cine mă știe din filme sau de la teatru și cine din muzică. Cred că problema mea a fost că nu am știut să îmi creez o imagine de scenă. Dacă vrei să fii artist – și unul independent – e imperios necesar să știi să îți vinzi imaginea și să faci în așa fel încât să afle și alții despre tine.

Ai fost campion național în 2013 și ți-ai adjudecat un loc bun și între primii 10 din lume la campionatul mondial de slam poetry din același an.  Pentru cei care nu cunosc fenomenul explică un pic, te rog, ce înseamnă slam poetry vs spoken word vs rap.

Spoken word-ul este forma de artă pură pe care poți să o faci oriunde și oricând și se rezumă la faptul că vorbești în versuri despre orice domeniu care te preocupă. Dacă ducem chestia asta pe scenă, în fața unui public sau a unui juriu și începem să ne întrecem în abilități de scris și de improvizat atunci devine slam poetry. Există și spoken word sau slam poetry pe muzică, dar e diferit față de rap și de ceea ce implică acest gen muzical și cultura hip-hop. Sunt diferite, dar au și niște numitori comuni – poezia, metrica etc.

Mi s-a părut interesant că pot să schimb starea oamenilor folosindu-mă de niște cuvinte

Ascultând multe dintre piesele tale mă întrebam dacă textul respectiv nu ar sta foarte bine în picioare și așa, fie ca slam poetry sau ca spoken word dacă ar fi să scoatem negativul din spate.

În cazul meu și al creațiilor mele, da, pentru că așa le fac eu. În cazul altora, nu. Scopul rap-ului este de a-ți livra un mesaj pe un fundal muzical care să te îmbie, poate să fie o narațiune sau pur și simplu entertainment de orice fel, pe când slam poetry-ul și spoken word-ul au scopul de a adresa niște probleme, mergând foarte mult pe social și, câteodată, pe politic. De aici a luat naștere acest curent, din nevoia oamenilor de a se manifesta artistic vizavi de niște aspecte ale vieții prezente în societate. De asta mesajul este foarte important și se află pe primul plan – spre deosebire de rap, unde mesajul poate să pice uneori pe un plan secund pentru a scoate în evidență tehnica de livrare sau o simplă stare.

Ce sfaturi foarte, foarte practice ai da cuiva care vrea să se apuce de slam poetry? Cum îți antrenezi creierul pentru asta?

Nu e nimic complex la mijloc, trebuie doar să exersezi în permanență. Uite, spre exemplu, eu mă surprind uneori făcând rime în cap pornind de la ce văd când mă plimb pe stradă. Sfatul meu foarte practic e să îți dai seama dacă ai asta în tine. Dacă nu o ai cel mai probabil nu o să poți să o faci sau o să te chinui foarte tare și o să depui foarte mult efort. Dacă vrei să o faci la un nivel care să nu se rezume doar la plăcerea și amuzamentul personal trebuie să bagi multă muncă, să studiezi ce tipuri există și să vezi pe ce te pliezi și unde aderi cel mai bine.

Mie îmi vine ușor. Pur și simplu mă uit în jur și fac rime. Nu am făcut nimic special în direcția asta, doar mi-am dat seama că am aceste date în mine. Prima poezie am scris-o la 6 ani pentru mama și pentru bunica mea de 8 martie. Nu știu de unde a venit treaba asta, dar am simțit nevoia să scriu o poezie în loc să mă duc să iau o floare sau altceva. A fost o poezie foarte basic, îți dai seama, dar ele au râs și au fost încântate și mi s-a părut interesant că pot să schimb starea oamenilor folosindu-mă de niște cuvinte. Faptul că am văzut că obțin reacții pozitive m-a făcut să mă întorc mereu cu altele noi și m-am obișnuit așa, în timp a devenit un fel de antrenament constant.

Ce ai spune despre ideea de a preda un astfel de curs, un fel de „introducere în slam poetry”?

Mă tot întreabă lumea și mi se spune să o fac. Aș putea să le explic oamenilor interesați de acest curent că, pornind de la un anumit talent în acest domeniu, te poți antrena să devii artist profesionist. La început, când îți iese un lucru bine, vrei să îl recreezi și în alte momente și cel mai probabil n-o să îți mai iasă. Artistul profesionist învață cum să facă să îi iasă lucrul ăsta în mod repetat, de câte ori este nevoie. Poate la un moment dat o să fac și asta, atunci când o să simt că e momentul potrivit.

Ce înseamnă pentru tine colaborarea pe care ai început-o recent cu Smart Radio?

Îmi place, e distractiv, deși nu mă gândeam niciodată că o să ajung să fac radio. Când eram mic îmi plăcea să ascult radio și îmi plăceau oamenii pe care îi auzeam, dar nu m-am gândit vreodată că o să ajung eu să o fac. Mi-a spus multă lume că aș avea timbru și voce de radio, dar nu m-am gândit la asta până acum, când am ajuns să îl fac efectiv. A apărut așa, de nicăieri, îmi place foarte mult și mă distrez pentru că fac ceea ce vreau, am libertate totală. Conceptul intervențiilor mele este „din vorbe îți deschidem ochii” și abordez problemele cotidiene, subiectele arzătoare de zi cu zi fie din sfera socialului sau din cea a politicului, dar nu mă rezum doar la zonele astea.

Pentru mine a fi fericit înseamnă să fii în echilibru, cu pace interioară și liniște

Versurile tale transmit mesaje foarte puternice. Cum faci să ajungi cu ele și la copiii sau adolescenții din ziua de azi, viitori adulți de mâine și care acum sunt fascinați de niște așa-zise vedete care promovează lucruri și valori superficiale?

Cred că totul pornește aici de la expunere. Copiii ăștia sunt acum în anii lor de formare și primesc fix ce li se oferă. Când vezi oameni mai mari decât tine că obțin o formă de succes sau de respect și de atenție îți spui că trebuie să faci și tu lucruri similare ca să ajungi unde au ajuns ei. Nu ai cum să schimbi lucrurile astea decât dacă reușești să îi expui și la altfel de conținut. Măcar să le dai opțiunea să aleagă. Cei care au o înclinație spre lucruri un pic mai profunde decât bani, femei și haine să aibă măcar o direcție pe care să o poată apuca. Când ești puști contează foarte mult acceptarea celorlalți. Faci parte dintr-un grup și, dacă majoritatea ascultă un anumit gen sau o anumită formație, te apuci și tu să asculți ca să obții o confirmare din partea lor, chiar dacă poate pe tine te interesează altfel de muzică sau ai alte preocupări.

Și crezi că e posibil ca unii artiști să iasă din sfera comercialului și să livreze și alt tip de mesaj?

În România nu e cool să fii deștept. Serios! Noi folosim „deșteptule” cu un sens peiorativ deci de ce ne-am aștepta ca mulți dintre noi să facă un efort și să schimbe ceva? În plus, să nu uităm că totul se rezumă și la bani. Cei care au puterea financiară de a ajunge să se promoveze și să se expună își doresc să își păstreze acel statut. Asta se face oferindu-le oamenilor ceea ce ei își doresc fără să le lași timp să cântărească și să își dea seama ce se întâmplă, că atunci s-ar putea să pierzi banii pe care ei ți-i oferă. Nu prea o să găsești oameni care au o grămadă de bani și care să își dorească să îi investească în altceva, care să pună mai degrabă preț pe mesajul pe care îl transmit și nu pe câștigul financiar.

Noi trăim vremuri de shock value, toată lumea vrea să șocheze și contează cifrele generate, iar oamenii ăștia nu își asumă să fie artiști pe viață. Vor să dea un boom și după aceea mai văd ei ce mai fac. Ori eu, spre exemplu, mi-am asumat că sunt artist toată viața, iar în cazul acesta trebuie să fac lucruri trainice, respectabile, să pun niște baze sănătoase și zdravene pentru că am de construit un întreg castel pe ele, iar ceea ce am făcut astăzi să poată sta în picioare și peste 10 sau 20 de ani.

Muzica din underground e o oglindă a societății – își găsesc și iubirea și fericirea un loc în această oglindire a societății?

Da, cum să nu? Dar la mine iubirea în general și relațiile și-au găsit destul de rar loc printre textele mele pentru că am senzația că este un refugiu ușor – când nu știi despre ce să scrii, bagi despre dragoste și relații. Cred că e de ajuns dacă fac doar câteva piese în zona aceasta pentru că altfel ajung să mă repet. În mine nu se schimbă așa de repede sentimentele și trăirile. În plus, anumite detalii din zona asta consider că țin de viața mea personală, iar pentru mine viața personală chiar e personală.

În general sunt cam aceleași două-trei scenarii care se repetă cu alte cuvinte. Cred că e și o formă de a-ți distrage atenția de la lucrurile arzătoare. Îți dau texte despre dragoste, distracție sau sex ca să nu mai vezi celelalte chestii importante. Dar uite, eu vorbesc și despre rezolvările unor probleme, despre cum să facem să depășim situațiile nasole pentru că și de acolo poți obține o formă de fericire sau de bucurie.  Când o să simt că mai am ceva de adăugat sau de spus în plus pe acest subiect o să o fac, pentru că nu o să mă apuc să inventez lucruri doar de dragul de a scrie ceva.

Trăiește clar, trăiește liniștit. Nu trăi doar rar, trăiește fericit”. Cum ești tu când ești fericit?

Pentru mine a fi fericit înseamnă să fii în echilibru, cu pace interioară și liniște. Să poți face în orice moment stânga sau dreapta fără să simți că ai ceva de pierdut sau să te incomodeze ceva.

Aveam cam 13-14 ani, urma să mă duc la liceu și mi-am dat seama că s-a schimbat ceva în mine. Nu mai simțeam ușurarea aia de a fi un copil fără griji

Și, în contrapunct cu această liniște și pace interioară, cum arată bătăliile cu demonii tăi?

Nu mai există, le-am câștigat deja. Mi-am obținut echilibrul de care am nevoie. Nu știu cât o să dureze, poate o să se întâmple altceva și va trebui să o iau de la capăt, dar acum, de niște ani deja, sunt într-o perioadă bună a vieții mele. Nu prea mai am demoni personali cu care să mă războiesc. Poate în zona profesională mai există ceva bătălii de dus pentru că mi-aș dori să fac mai mult teatru și e complicat ce se întâmplă acum cu tăierile de bugete de la teatre. Ce am avut de rezolvat eu cu mine am cam făcut și am făcut-o și public – mărturie stau albumele mele și tot ce am făcut eu în domeniul artistic până acum.

Ai zice că a fost un soi de terapie, toată călătoria ta artistică de până acum?

Da, sigur că da și a fost chiar mai ieftin decât să merg la terapie! Cred că orice artist e un om care își duce luptele – care sunt normale și pe care le are oricine – la vedere, expus, prin modul artistic ales de el. Și ce e mișto e că ai și spectatori la aceste lupte și poate se găsesc oameni printre ei care să spună că au simțit și ei ce ai simțit și tu și că înțeleg. Atunci nici tu nu te mai simți singur pentru că ei se conectează cu tine și dau un sens curajului tău de a spune public lucruri personale. Toți facem de fapt curățenie în noi – unii pe scenă, alții din public și cred că toți ieșim mai curați după.

Dacă ar fi să întoarcem un ochi către trecut, care e cea mai dragă amintire a ta din copilărie?

Când făceau maică-mea sau bunică-mea floricele. Bunică-mea avea un șorț pe care și-l punea în mod special atunci când îmi făcea mie ceva bun. Știam că urma să se întâmple ceva mișto atunci când o vedeam că și-l pune. Mai am și acum șorțul acela. Și da, amintirea asta dragă se leagă de mirosul de floricele pentru că întotdeauna făceam ceva frumos, ne uitam la ceva împreună, citeam ceva sau mi se citea ceva dacă eram prea mic să o fac singur.

Dar cea mai dură amintire din copilărie?

Ziua în care am înțeles că m-am maturizat. Ziua în care am înțeles cine sunt, de unde vin și că, din momentul acela, n-o să mă mai simt niciodată copil. Atunci am înțeles că am două opțiuni – pot să ignor ceea ce se întâmplă sau să mă îmbărbătez singur și să fac pașii pe care trebuie să îi fac ca să fie ok pentru că altfel nu avea să se termine cu bine pentru mine. Aveam cam 13-14 ani, urma să mă duc la liceu și mi-am dat seama că s-a schimbat ceva în mine. Nu mai simțeam ușurarea aia de a fi un copil fără griji.

Am înțeles mult mai repede mersul lumii pentru că nu aveam o figură paternă lângă mine să gestioneze sau să mă ajute să mă adaptez la anumite situații

Cum a fost că crești fără tata? Ce impact simți că a avut chestia asta asupra adultului și omului care ești astăzi?

Pe de-o parte a fost exact chestia asta despre care vorbeam mai devreme, această accelerare a maturizării mele. Ai mei s-au despărțit când aveam eu doi ani, iar impactul am început să îl simt pe măsură ce creșteam. Am învățat să mă bat pentru că luam bătaie de la alți băieți tocmai pentru că știau că eu nu am tată și deci n-are cine să intervină pentru mine. Ca să ajung la echilibrul la care sunt astăzi a trebuit să trec prin niște extreme și unele s-au întâmplat și în perioada aceea a copilăriei, când am trecut de la a nu avea nicio grijă la a fi extrem de dur, de pragmatic și chiar violent dacă era cazul.

Nu îl încarc cu vreo vină pe taică-meu pentru ce mi s-a întâmplat mie atunci, însă la vârsta mea de acum pot să îl judec pentru felul în care a gestionat situația la vremea respectivă în calitate de bărbat și de tată. Cred că faptul că sunt de atât amar de vreme pe picioarele mele și că am ajuns să îmi iau propria viață în mâini de acolo se trage. Am înțeles mult mai repede mersul lumii pentru că nu aveam o figură paternă lângă mine să gestioneze sau să mă ajute să mă adaptez la anumite situații. Mi-a servit ca un exemplu de „așa nu”, eu nu aș putea să fac ce a făcut el dacă m-aș regăsi într-o situație similară.

Atuuri ai, cu siguranță, dar minusuri? Unde simți că ai mai avea ceva de lucrat/îmbunătățit, fie pe parte umană sau pe parte profesională?

Pe parte umană cred că ar trebui să învăț să fiu mai îngăduitor cu mine – deși în ultimii ani am învățat totuși să fac asta mult mai bine decât o făceam înainte. Ar trebui să învăț să mă bucur și să mă relaxez mai mult, pentru că aveam perioade când nu reușeam să mă bucur de ceea ce mi se întâmpla. Acum reușesc să fac asta, dar stau multe lupte cu mine în spatele acestei realizări. Îmi doream să îmi dau voie să am încredere în alți oameni în diverse domenii sau etape ale vieții pentru că nu făceam asta deloc, nu lăsam hățurile în mâinile unei alte persoane decât dacă era absolut, dar absolut necesar. Mă obișnuisem că dacă eu eram cel care începea un lucru, eu trebuia să îl duc până la capăt.

Regrete ai?

Nu. În general am făcut tot ce mi-am dorit. Măcar am încercat și, dacă nu a ieșit, aia e. Chiar am vrut să nu regret nimic și în momentul de față chiar sunt ok cu mine.

Ai zice că lumea aceasta artistică are o latură întunecată? Și e mai bine să te ții departe de ea sau să te bagi pentru experiențele pe care ai putea să le ai?

Are această latură întunecată, da, dar nu te băga în ea doar de dragul de a o face. Dacă o înțelegi și face parte din tine trebuie să înveți să o stăpânești  și, deci, trebuie să te și afunzi în ea. Din zona asta întunecată vin multe lucruri geniale și foarte creative pentru că arta vine din suferință. Tot timpul căutăm rezolvări pentru suferințele noastre, iar arta făcută la modul foarte serios poate să îți ofere aceste rezolvări tocmai pentru că îți expui suferințele. Atenție, vorbim de artă, nu de entertainment.

Să fii îngâmfat când obții un anumit nivel de succes înseamnă că tu crezi că ești mai bun decât alții doar pentru că te plac niște oameni în plus

Care e povestea tatuajelor tale?

Toate reprezintă niște etape ale vieții mele, pe toate le-am făcut în momentul în care am depășit câte un blocaj și am trecut la un alt nivel de conștientizare. E un fel de poveste vizuală a mea și sunt făcute strict pentru mine, sunt intime. Pentru tine, dacă le privești din exterior, probabil că nu-ți spun mare lucru, dar fiecare element sau desen înseamnă ceva pentru mine. Mi-am făcut primul tatuaj pe la 16 ani și am pus în el tot ce urma să devin, tot ce ține de zona aceasta artistică. Știam, simțeam cumva că într-o zi o să ajung să fac lucrurile astea și le-am desenat pe mine.

Cum ai reușit să te păstrezi așa de „pământean”, de ancorat în continuare în realitatea asta a noastră cotidiană în ciuda unui succes internațional de care te bucuri și care pe alții cu siguranță i-ar fi schimbat în rău?

Nu cred că succesul profesional schimbă cu adevărat cine, ce și cum ești tu. Chiar și cei care cred asta își vor da seama că e doar o iluzie din care se vor trezi la un moment dat. Tot om ești și tânjești după aceleași lucruri ca și ceilalți – iubire, echilibru, pace, acceptare, fericire etc. Poți să fii mare vedetă la Hollywood sau un simplu muncitor pe șantier – dacă te tai, te doare, dacă îți moare cineva drag o să plângi, absolut nimic nu e diferit la nivelul acesta uman. Când pleci din lumea asta pleci doar cu cine ai fost tu de fapt. Poți să fugi și să încerci să te ascunzi de alții, dar întotdeauna o să știi ce nu îți place la tine. Să fii îngâmfat când obții un anumit nivel de succes înseamnă că tu crezi că ești mai bun decât alții doar pentru că te plac niște oameni în plus.

Care crezi că ar trebui să fie de fapt valoarea succesului?

Cred că singurul prestigiu și drept pe care ar trebui să ți-l dea succesul în profesie este greutatea cuvântului tău în meseria pe care o practici. Când am început și când eram mai puști îmi doream și eu chestia asta, să mă știe lumea. Dup-aia mi-am dat seama că cel mai frumos lucru e că pot să trăiesc din ce fac, dar să nu mă știe chiar așa de multă lume ca să am parte și eu de intimitate. În România oricum nu prea contează ce am făcut eu prin afară pentru că la noi televizorul este cel care încă dă așa-zisele vedete din mintea omului de rând, iar eu nu prea am ce căuta la televizor pentru că nu sunt nici cu senzaționalul, nici cu cancan-ul, nu sunt pasionat de gargară și de gălăgie inutilă.

Resimți o presiune de a fi un model pentru alții?

Dacă e să inspir cu ceva aș vrea să vadă oamenii că, de la a fi foarte sărac și de la a proveni dintr-o lume în care nimeni nu îmi dădea șanse să ajung să fac ceva important, se poate liniștit și lejer să ajungi să îți construiești propriul castel – dacă îți asumi asta în totalitate și muncești pe bune. Așa se transformă acest sentiment de grandomanie de care aminteam mai devreme în recunoștință și bucurie, când îi inspiri și pe alții să se apuce să muncească pentru ceea ce își doresc ei cu adevărat. Se mai întâmplă să primesc mesaje de la oameni care îmi spun că le-am schimbat viața, iar mie asta mi se pare de-a dreptul wow pentru că sunt niște cuvinte foarte mari pe care să ți le spună cineva. Dacă nu ești într-un fel util în viața asta cred că totul e degeaba.

Toți murim, iar pe mine chestia asta mă motivează. Știu că sună sumbru, dar de fiecare dată când trebuie să iau o decizie îmi spun chestia asta, că oricum la un moment dat nimic nu o să mai conteze pentru că toți plecăm de aici mai devreme sau mai târziu. Oamenii uită că moartea e o parte normală a vieții. Unii trăiesc ca și cum ei vor fi aici mereu. Vrei să faci ceva? Fă-o acum pentru că mâine s-ar putea să nu mai fii. Mulți stau cu un ochi la ce regretă din trecut și cu un ochi la frica de ceea ce vine din viitor și exact momentul prezent trece pe lângă ei. Ce contează pentru mine foarte mult și foarte tare e să trăiești în prezent și să valorifici la maxim ce ți se întâmplă acum și aici, în orice situație te-ai afla.

Fidelitatea arată calitatea alegerilor tale. Dacă nu ești în stare să stai cu omul pe care ți l-ai ales înseamnă că nu știi ce să alegi pentru tine.

Ce crezi că ai învățat din actorie și nu ai fi putut învăța din altă parte?

Că orice punct slab aș putea avea poate să devină, în orice moment, un punct forte pe scenă. Și faptul că e frumos să fii un student al umanului.

Cum iubești tu, Cosmin? Și cum ești de iubit?

Mie îmi place să fim liberi împreună. Nu cred în ideea de a te agăța de cineva și în a căuta în persoana aia o rezolvare pentru problemele tale. Tu trebuie să ai viața ta, eu pe a mea, eu să închid cercul tău și tu pe al meu în mod natural. Nu ar trebui să ne forțăm să fim ceva ce nu suntem pentru celălalt. Când conduc eu ar trebui ca tu să-ți poți pune capul pe umărul meu și când am eu nevoie de un umăr să preiei tu frâiele. Îmi place foarte mult armonia asta.

Crezi că în lumea asta din ce în ce mai superficială, mai nehotărâtă și mai nerăbdătoare în care trăim mai e loc de romantism și de fidelitate sau au ajuns să fie doar niște concepte și atât?

Din punctul meu de vedere ar trebui să existe loc. Fidelitatea arată calitatea alegerilor tale. Dacă nu ești în stare să stai cu omul pe care ți l-ai ales înseamnă că nu știi ce să alegi pentru tine. Fugi de o decizie pe care ai luat-o tot tu. Uită-te la om. Știi ce vrei? Da. Atunci alege-l. Nu știi? Atunci caută bine, că altfel nu o să știi niciodată ce să alegi. „Compania de marcaj”, așa cum o numesc eu, e degeaba. Să stai cu cineva doar ca să nu fii singur e o prostie. Înseamnă că fugi de tine, că nu știi cum să fii singur, că ai multe lipsuri și probleme de rezolvat.

În încheiere te-aș ruga să transmiți un mesaj tuturor celor care citesc acest interviu. Să le transmiți un gând, o idee pozitivă în care tu crezi cu tot sufletul și care consideri că ar putea să schimbe niște lucruri în bine dacă mai mulți oameni ar face lucrul respectiv.

Ascultă. E foarte important să asculți. Dacă nu faci lucrul ăsta pe bune, asumat, comunicarea se deteriorează, apoi se deteriorează și relația cu interlocutorul – oricare ar fi ea – și atunci se deteriorează și ce ați fi avut de făcut împreună și calitatea acelui lucru. Dacă oamenii ar asculta pe bune și nu ar aștepta doar să termine cel din fața lor de vorbit ca să zică și ei ce au de zis cred că lumea ar fi un pic mai bună, s-ar întâmpla altfel lucrurile.

♠♠♠

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top
shares