Ziua Recunoștinței – arta nu acceptă scuze

Ah, frumoasa și fascinanta lume a culiselor unui teatru! O zonă atât de rar accesibilă spectatorilor, un soi de miraj care ne face pe mulți dintre noi să ne întrebăm oare ce se ascunde în spatele producțiilor pe care le vedem pe scenă, oare ce soi de vieți trăiesc acești falnici povestitori de basme cărora le spunem actori. Ca multe alte zone ascunse ochiului curios, și culisele unui teatru te împing adesea la speculații și preconcepții.

Spectacolul Teatrului Toma Caragiu din Ploiești Ziua Recunoștinței abordează, cu umor și cântec din plin, exact acest subiect al ”marii familii din teatru”. Scenariu foarte bine scris de către Daniel Chirilă urmărește cu ironie și cu o anumită subtilitate adevărurile nevăzute din spatele cortinei. Un casting pentru un fascinant și baban contract de doi ani de zile tocmai în îndepărtata China îi aduce față în față pe membrii echipei unui teatru dintr-un oraș nenumit. Doar unul dintre ei poate pleca, așa că fiecare dintre ei trebuie să arate ce are mai bun, urmând ca restul colegilor să voteze și, astfel, să se decidă câștigătorul.

Pentru cine își imaginează că „marea familie teatrală” chiar reprezintă o familie în adevăratul sens al cuvântului, una în care membrii se susțin și se încurajează reciproc în toate încercările, nu prea s-a lovit de orgoliile și de ego-urile exacerbate ale unor artiști. Textul lui Daniel Chirilă surprinde excelent scandalurile și acuzele care se petrec, de cele mai multe ori, în spatele ușilor închise. Avem faimoasa primadonă, scăldată în aerele succesului de demult, un adevărat simbol al talentului „pe baza căruia s-a clădit teatrul”. Ea își susține și împinge la înaintare feciorul proaspăt devenit actor și care aduce în scenă suflul unei noi generații, al unor noi concepte și tehnici de actorie ce par stranii și pe alocuri ridicole privite din perspectiva „vechilor generații”. Adăugăm actorul care se simte veșnic nebăgat în seamă și nefolosit la adevăratul potențial și renume, apoi actorul angajat pe pile și care-și promovează proaspăta soție, prilej potrivit pentru plângeri și învinuiri, ba chiar și păruiri. Mai presărăm și actorul care, de la dusul unei tăvi prin scenă a ajuns la conducere și care, mai nou, se autointitulează Richie Rich. N-avea cum să lipsească și sufleorul care nu înțelege ce caută în toată această tevatură și în această afișare de talente și avem deja premizele unor ciocniri spumoase și pline de umor.

Nu cred că spectacolele de revistă sunt ușor de făcut sau la îndemâna oricui. Horia Suru își asumă cu încredere această sarcină dificilă și livrează un produs care te captează și te însiropează cu voie bună, jucându-se cu multă iscusință și simț al subtextului cu situațiile acestea încordate ce-s convinsă că se regăsesc în mult prea multe dintre teatrele de la noi din țară. Spectacolul are ritm bun și alternează monologurile cu momentele de coregrafie – foarte inspirată sub bagheta lui Sophie Duncan – și cu momentele muzicale – din nou Petre Ancuța se joacă ireproșabil cu orchestrația muzicală.

Distribuția (Nico, George Capanu, Stelian Milu, Romeo Zaharia, Daniela Răduica, Rodica Alexandru, Mihaela Duțu, Dan Pughineanu) pare bine închegată și bine pusă în evidență. Plini de energie, corecți, cu un simț ludic care se combină cu o plăcere efervescentă de a se afla pe scenă, actorii își iau publicul complice și îl poartă în adâncurile animozităților și jocurilor de culise. Momentul castingului îi oferă fiecăruia dintre actori locul central în lumina reflectoarelor și prilejul de a-și demonstra talentul și flexibilitatea cu care jonglează cu diferite laturi artistice. Fie că e vorba despre o bombă de energie care te acaparează total așa cum este Romeo Zaharia sau de un moment excelent executat de către Rodica Alexandru și Mihaela Duțu, la un strop important de infuzie de emoție tânără furnizată de Dan Pughineanu sau la interpretările muzicale făr’ de pată ale lui Nico, întreg spectacolul debordează de un suflu de dinamism și de bucurie molipsitoare.

Explozia de confetti poleite cu aur care ne mângâie sufletele și ne încântă mintea atunci când pășim în convenția ce se naște la ridicarea cortinei ascunde, de multe ori, relații defectuoase, orgolii rănite, frustrări și temeri de tot felul. Dezbrăcând actorii de personajele lor îi descoperim oameni, la fel ca și noi, iar asta în sine este o poveste ce merită împărtășită, o poveste pe care spectacolul Ziua Recunoștinței și-o asumă total și pe care o livrează cu abilitate, ritm și ironie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top
shares