♠ Life according to Ionuț Grama ♠

E greu de crezut că poți să îl vezi pe Ionuț Grama pe scenă sau pe ecran și să nu te captiveze total. Extrem de talentat și de carismatic, de curajos și cameleonic, elegant, plin de umor și cu un timbru fermecător, Ionuț te cucerește instantaneu. Am povestit un pic despre copilărie și adolescență și apoi ne-am avântat în subiecte oarecum spinoase ce țin de problemele din teatru, cinematografie și atât de controversatele remunerații ale actorilor care joacă în reclame, despre „găștile” din industrie și despre stigmatul vârstei în actorie. Am vorbit despre musical, așa cum se vede el la noi și în afară, dar și despre limite și nuditate, despre fericire, familie și despre lucrurile care ar trebui să conteze cu adevărat. Am mai lăsat subiecte nedezbătute și pentru o parte a doua pentru că poți sta la povești cu orele cu Ionuț, dar aveți mai jos o mică introducere în ceea ce înseamnă acest om minunat de talentat

♠ ♠ ♠

Ce ai spune despre tine cuiva care nu te cunoaște deloc?

Sunt destul de timid și, chiar dacă nu pare, nu îmi place să vorbesc prea mult despre firea mea, despre cum sunt eu ca om. Sunt un soi de control freak, destul de compulsiv cu niște lucruri din teama de a nu pierde controlul. Trebuie să știu în permanență ce am de făcut și ca toate lucrurile să fie în ordine. Sunt guraliv, prietenos și vorbăreț pentru că, în esență, sunt destul de introvertit. Nu aș spune că-s chiar un singuratic, îmi place să mă văd cu oameni și cu prieteni, dar îmi place și apreciez enorm timpul meu cu mine – din care nu am niciodată destul.

Ai fost foarte ocupat în ultima perioadă. Pe unde ai umblat, cu ce te-ai (pre)ocupat?

Da, e adevărat, am fost destul de ocupat în ultima perioadă, dar eu în general sunt ocupat. Alerg foarte mult și am fel și fel de mici joburi care îmi ocupă toată ziua. Ultimul proiect mai mare la care am lucrat a fost un film italienesc în limba engleză pe care l-am făcut în perioada septembrie—noiembrie. A fost proiectul cel mai lung pe film pentru mine până acum, am filmat cu totul 17 zile și a fost așa, ca un fel de vacanță unde am și filmat, dar m-am și odihnit. Filmul se numește Dampyr, este o adaptare după niște benzi desenate italiene și are ca subiect principal o vânătoare de vampiri pe fondul desfășurării unui război într-o țară balcanică fictivă. Există o întreagă mitologie în spate, sunt foarte multe benzi desenate pe tema aceasta. A fost o experiență tare interesantă și o îmbinare foarte bună și frumoasă a unei echipe române cu una străină și am avut ocazia să învăț și niște lucruri noi la proiectul acesta – cum să folosesc un Kalashnikov, cum să trag cu pistolul, am învățat ce înseamnă disciplina unei scene în care se folosesc arme de foc.

Hai să o luăm un pic cronologic: când erai mai mic visai să devii desenator la Disney. Ce s-a întâmplat cu visul acesta?

Mi-am dat seama că e foarte greu să ajungi desenator la Disney! Pentru că era ori la Disney, ori deloc, nu exista altă cale de mijloc. Cu Disney am crescut și cred că de aici a venit și pasiunea aceasta a mea pentru a dubla desene animate pentru că astfel reușesc să fiu un pic parte din acea lume. Acum nu mai desenez deși când eram mai mic îmi plăcea asta foarte mult. Pe vremea respectivă era un mod preferat de a-mi petrece timpul liber, iar acum nu aș prea mai avea timp și pentru asta. Nu știu exact de unde venea acea nevoie de a desena și de ce acum nu o mai simt. Mă fascina că puteam eu să fiu creatorul unor personaje, că apăreau așa cum mi le imaginam eu. Probabil acum am înlocuit asta cu actoria, creez în continuare personaje, doar că prin alte mijloace.

Adolescența cum a fost?

Acum, când mă gândesc în urmă, îmi dau seama că a fost lipsită de evenimente majore. Cred că prea lipsită de experiențe importante, cred că ar fi trebuit să încerc mai multe lucruri, să am mai mult curaj.

A existat și teatrul în copilărie sau în adolescență în viața ta?

Nu. Teatrul nu exista decât dacă mă mai ducea din când în când mama la teatrul pentru copii când eram mic. Nu mă interesa și nu mă pasiona, eram mult mai prins de filme. Îmi plăcea să cânt, să desenez, să fac fel și fel de voci. Aveam niște prieteni de familie care aveau un microfon și mă tot înregistram spunând fel și fel de povești, dar ideea de a fi actor a apărut destul de târziu. Începusem să cred că ar putea să fie ceva ce mi-ar plăcea să fac – iar asta provenea mult din filmele pe care le vedeam, simțeam că aș vrea și eu să fac așa ceva.

▬ ♦ ▬

Am crescut cu o teamă cruntă de penibil

▬ ♦ ▬

Înainte să dai la actorie cum arăta restul vieții tale?

Nu arăta. Nici acum nu știu cum arată restul vieții mele, dar acum cel puțin sunt curios să aflu ce o să se întâmple. Înainte să dau la actorie eram într-o mică depresie pentru că nu aveam nicio idee despre cum aș vrea să arate viața mea. Am dat la ASE cu scopul de a da la o facultate, nu pentru că îmi doream neapărat să fiu acolo. Bine, nu era oribil. Aveam prieteni acolo, un program lejer, făceam multă engleză pentru că eram la relații internaționale și mai visam așa uneori cum ar fi să ajung diplomat. Nu prea îmi puneam problema ce mi-aș dori sau ce mi-ar face plăcere să fac. Destul de mult timp am fost cam conformist, nu mă gândeam la ce vreau eu cu adevărat ci mai degrabă la ce ar vrea ei mei să fac (medic!) sau la ce ar fi bine sau indicat să fac.

Foto Andrei Runcanu

Și totuși, ceva a făcut click la un moment dat și de la ASE ai hotărât să încerci în direcția actoriei.

Da. Eram student în anul II la ASE când mi-am zis că aș vrea să încerc să dau admiterea la UNATC. Nu era o miză enormă, iar dacă era să pic la examen nu cred că aș mai fi încercat și a doua oară. Nici acum, dacă mă întrebi, nu știu cum de am ajuns să trec examenul de admitere și să intru pentru că tot ce îmi amintesc este o senzație teribilă de groază, niște emoții cumplite. Mă pregătisem foarte puțin cu Sebastian Papaiani înainte de admitere și nu știam exact ce căutam acolo printre toți tinerii aceia care clar asta își doreau să facă. Iar eu … eu mă simțeam ca un pește pe uscat și totuși oamenii aceia au văzut ceva în mine mi-au dat această șansă, iar pentru asta le sunt foarte recunoscător. La începutul facultății am fost destul de debusolat și de-abia pe la sfârșitul primului an sau începutul celui de-al doilea am început să înțeleg niște lucruri și să îmi placă. Nu știam dacă asta avea să fie o meserie pe care să o facă până la sfârșitul vieții, dar începusem să o înțeleg, să îmi placă și am mers mai departe.

Ești una dintre cele mai cunoscute – și „folosite” – voci în dublajul de desene animate. Povestește-mi un pic despre ce înseamnă această experiență pentru tine

Îmi doream foarte mult să intru în lumea dublajului, iar acum pot să spun că este principala mea ocupație – și ca sursă de venit, și ca timp pe care îl aloc. M-a dezinhibat enorm, cât n-au reușit să mă dezinhibe cei 4 ani petrecuți în facultatea de teatru. Dacă atunci când am terminat facultatea nu îmi plăceau rolurile mai neconvenționale, excentrice, acum, datorită desenelor, au început să îmi placă foarte mult și mi se par provocatoare. M-au ajutat să nu mai fiu atât de încorsetat și de închis tocmai pentru că nu fac doar un anumit tip de personaje în desene, ci mă joc foarte mult, am destul de multă libertate. Nu fac doar dublaj la desene, fac și promo-uri, voice over-uri, audiobook-uri. Interesant e că prin adolescență nici nu îmi plăcea cum sună vocea mea, mi se părea prea groasă, tubată, dar am învățat cum să o folosesc și cum să mă joc cu ea.

Și nu doar că ai o voce cu un timbru interesant, dar mai și cânți. Cum a fost experiența celor două musicaluri în care ai jucat până în prezent?

Cred că partea asta a mea ce ține de cântat este insuficient lucrată din păcate, iar prima experiența legată de musical aș spune că a fost destul de înfricoșătoare. Sunetul Muzicii a fost primul proiect de musical unde am fost cooptat și mi-a fost foarte frică atunci pentru că știam că nu am o pregătire serioasă pe canto. Am crescut cu o teamă cruntă de penibil care m-a urmărit și în școală. Mai este și acum prezentă, dar am învățat cum să o țin în frâu. Am fost mereu reținut când a fost vorba despre cântat în public, iar cu Sunetul Muzicii am ajuns în Opera Comică printre mulți cântăreți de operă. Se consideră că toți cei care ajung să aibă colaborări acolo sunt deja la un anumit nivel din acest punct de vedere și nu am avut vreun tratament preferențial. În apropierea premierei îmi era foarte teamă și mă tot întrebam cum o să iasă și dacă o să fie bine – asta până la un moment dat când m-am liniștit, mi-am zis că o să dau tot ce am mai bun și asta a fost. La fel am abordat după aceea și Bună seara, domnule Wilde de la Teatrul Evreiesc.

Foto Oana Monica Nae din spectacolul „Bună seara, domnule Wilde”

Și acum, având aceste experiențe foarte reușite pe musical, ai depășit temerile pe care le aveai legate de cântat?

Da și nu. Dacă mâine ar fi un casting pentru un musical tot mi-ar fi teamă să mă duc pentru că știu ce voci au alți colegi care merg la astfel de castinguri. Eu sunt metodic, pot să iau niște piese, să lucrez pe ele și să le fac să sune foarte bine, dar cred că mai am mult de muncă pe partea aceasta. Mă bucur însă că pot să fac asta în dublaje, acolo îmi satisfac această plăcere de a cânta.

▬ ♦ ▬

Dacă am un dialect coach pot să fac, în principiu, cam orice accent e nevoie

▬ ♦ ▬

Ai văzut câteva spectacole de musical la Londra, iar spectacolele din West End se știe că sunt, la fel ca și cele de pe Broadway, la cel mai înalt nivel de profesionalism. Putem face comparații între ele și ce se montează la noi pe această zonă?

Afară este o îmbinare extraordinar de bună și de eficientă între tehnică și emoție. Lucrurile sunt atât de bine puse la punct încât totul e la virgulă. Din trei musicaluri câte am văzut la Londra – și multe altele filmate pe scenă – nu am auzit sau văzut ceva care să nu fie exact așa cum trebuia să fie, ori la noi se întâmplă frecvent ca astăzi un spectacol să dureze o oră și jumătate și mâine o oră și patruzeci sau o oră și douăzeci. La ei nu există chestia asta, chiar dacă sunt vii și prezenți, totul este impecabil. Actorii de musical de la Londra sunt perfect pregătiți și vocal și fizic. Nu intri la o școală de musical dacă ești bun doar la anumite lucruri. Trebuie să joci, să cânți, să dansezi, să fii foarte bun la toate. La noi se face un soi de pregătire pe zona asta, dar e așa, o pregătire de bază, nu o pregătire pentru performanță în domeniul ăsta.

În plus, actorii functionează altfel acolo. Ei lucrează la un singur proiect pe care îl joacă foarte mult, totul este concentrat doar acolo. La noi însă actorii de obicei joacă în multe proiecte în paralel și e mult mai greu să te repliezi înainte de fiecare reprezentație. Atâta timp cât noi nu avem o școală care să fie specializată doar pe asta nu cred că putem să sperăm ca vreun musical de la noi să se ridice la nivelul de performanță văzut în afară. Dar dacă nu facem comparație între ele și luăm producțiile de musical din România ca fiind de sine stătătoare cred, cu toată sinceritatea, că avem producții minunate de musical și că cele mai multe dintre ele sunt foarte, foarte reușite.

Dacă tot a venit un pic vorba despre Londra, povestește-mi despre deliciosul tău accent englezesc, dar și despre celelalte limbi străine în care ești fluent.

Fluent sunt doar în engleză. Mai vorbesc franceză, italiană sau spaniolă dacă am un script, nu pot improviza într-un dialog. Am acest – hai să-i spunem talent – pe care nu știu de unde l-am moștenit. Am și ureche muzicală, da, dar sunt mai bun pe imitat voci decât pe cântat. Dacă îmi spui acum o replică într-o limbă pe care nu o cunosc pot să o reproduc cu accentul aferent. Cred că e pur și simplu o chestiune de auz, e important să ascult limba respectivă – spre exemplu mi-e mult mai simplu să vorbesc engleză cu accent britanic dacă mă uit la un film sau serial britanic înainte. Dacă am și un dialect coach pot să fac, în principiu, cam orice accent e nevoie.

Mi se pare că este și că ai un atuu foarte mare!

Eu credeam că e un atuu foarte mare acum 10 ani. Mă așteptam să ajung mult mai departe cu engleza mea decât sunt. După ce am făcut „The devil inside” unde inițial dădusem casting pentru un rol mic, dar le-a plăcut mult accentul meu și mi-au propus să joc unul dintre rolurile principale, am crezut că o să urmeze mult mai multe roluri consistente în engleză. Nu s-a întâmplat chestia asta. Am mai  jucat în engleză de atunci, dar nu atât de mult pe cât îmi imaginam eu la început. Dar am făcut și fac în continuare foarte multe voci și promo-uri în engleză.

Crezi că e important ca proaspăt absolvent să accepți să te implici în orice fel de proiecte doar pentru a acumula experiență sau ar trebui să fii selectiv încă de la început?

Întrebarea asta e valabilă pentru mine și acum pentru că și eu încă tind să spun „da” la anumite proiecte pentru ca mai apoi să îmi dau seama că nu am timp sau că de fapt nu îmi doresc să fiu implicat în ele. Cred că este important să nu fii cu nasul pe sus de la început, dar să ai totuși fler pentru proiecte și să nu te bagi în unele care simți că te-ar defavoriza doar din dorința de a juca. E foarte bine și important să capeți experiență, dar și să știi singur cum să crești și să nu fii omul ăla care acceptă orice, oricum doar pentru a juca. Am învățat, din fericire să mai și refuz, dar am trecut și eu prin etapa asta în care accepți orice și te bucuri că joci, că îți faci meseria, că te vede lumea.

Cât de ușor ți se pare că este să ajungi să ai proiecte care să însemne ceva dacă nu faci parte din deja binecunoscutele „găști” din teatru sau din cinematografie?

Cred că, până la urmă, suntem oameni și oricât de buni profesioniști am fi, funcționăm totuși după preferințele pe care le avem fiecare dintre noi. Chestia asta cu găștile cred că așa funcționează oricum în toate domeniile, deci cu atât mai mult în actorie unde sunt atât de mulți actori încât efectiv nu ai cum să îi chemi pe toți la proiectele care se fac. Îi chemi pe cei pe care îi știi, în care ai încredere, care știi că sunt eficienți, profesioniști și doar atunci când ai nevoie de un personaj mai aparte sau de o fizionomie mai specială începi să cauți în afară cercului tău. În plus, mai e și o chestiune de marketing personal, să te duci pe la evenimente mondene ca să „fii văzut”, ori mie nu mi-a plăcut chestia asta niciodată. Nu am fost niciodată băgăcios și lipicios și nici nu îmi plac evenimentele mondene, să mă duc să socializez cu diverși regizori că poate, poate o să mă cheme la vreun următor proiect.

▬ ♦ ▬

Românii nu prea vor să vadă filme românești

▬ ♦ ▬

Cum vezi tu industria cinematografică de la noi?

În România se face mult film, dar se face mai mult pentru festivalurile din afară. Filmele românești nu au un public suficient aici la noi. Nu se compară câți spectatori strânge un film românesc în cinematografe cu un film american, de asta și stau așa de puțin prin cinematografe la noi. Românii nu prea vor să vadă filme românești și atunci sunt făcute mai mult pentru a fi prezentate în străinătate unde chiar au succes. Din cauza asta sunt, de multe ori, făcute după niște reguli proprii și se iau actori care deja au demonstrat, e mai sigur așa decât să mergi pe fețe noi. Nu-i însă ca și cum acești actori români chiar aduc spectatori în sală. Actorii români de film nu seamănă cu cei de teatru din punct de vedere al popularității. La teatru se întâmplă mult mai des să te duci să îl vezi pe actorul X decât se întâmplă atunci când vine vorba de filme. Ma îndoiesc că între un film cu Brad Pitt și un film cu un actor român de vârsta lui Brad Pitt spectatorul român o să îl aleagă pe cel românesc. Nu vreau să generalizez, dar astea sunt faptele.

Crezi că există un stigmat al vârstei în meseria asta? Că dacă nu ai făcut anumite lucruri până la o anumită vârstă atunci înseamnă că o să rămâi toată viața un anonim?

Nu știu dacă e un stigmat al industriei sau e un stigmat pe care ni-l impunem noi singuri pentru că la un moment dat, după ce tot încerci și încerci, e posibil ca pur și simplu să nu îți mai vină să insiști în direcția respectivă. Un director bun de casting ar trebui să își propună în permanență să descopere oameni noi și buni, de orice vârstă. Mai mult pe noi, ca actori, ne sapă ideea asta a vârstei dacă ne spunem că nu o să funcționeze, că nu suntem destul de buni și nu ne cheamă nimeni. Poți să te lansezi, până la urmă, la orice vârstă, important e să fie un rol care să te pună foarte bine în valoare. E important să te poți autoevalua corect, să știi foarte bine ce poți și ce nu poți face cu toate datele pe care le ai. Se întâmplă destul de rar să ai ocazia să faci un rol care este foarte diferit de tine și de ce inspiri tu ca om, ți se dă destul de rar o astfel de șansă.

Tu crezi că ai acest soi de tipar unde te încadrează de obicei regizorii sau directorii de casting?

Eu cred și sper, în momentul de față, că mi-am depășit tiparul. La început, inclusiv în facultate, făceam domni, lorzi, aristocrați. Aveam alura asta elegantă și culmea e că, ulterior, tot încercând să scap de zona aceasta, am avut ocazia să joc fel și fel de personaje ciudate și am lărgit destul de mult plaja rolurilor pe care le primesc, am demonstrat că pot și altceva. Dar din niște tipare e greu să ieși – de exemplu, de câțiva ani, în reclame sunt chemat și propus doar pe roluri de tătici.

Dacă tot ai adus vorba despre reclame sigur știi și tu că există o întreagă discuție despre remunerațiile actorilor de la reclame și cum nu ar mai trebui acceptate onorarii foarte mici pentru că asta „strică piața” și creează precedente periculoase.

Eu sunt, în prezent, în postura în care îmi permit să nu mai accept onorarii mici. Uneori nu transmit mai departe că acesta este motivul pentru care refuz, dar alteori, dacă mi se pare că este chiar ceva strigător la cer sau cunosc persoana care mi-a propus reclama respectivă îi spun de la obraz că nu e ok. Până la urmă este o alegere. Am făcut și eu destule reclame prost plătite și am mulți colegi care spuneau că „stric piața” pentru că accept. Eu nu cred că poți spune că există într-adevăr o piață, la noi e o industrie disfuncțională și mai degrabă ne ghidăm după principiul „fiecare e pe cont propriu” pentru că nu suntem în stare să ne asociem într-un sindicat. Ok, poate mă găsesc într-o situație în care am mare nevoie de bani, iar ăia 300 de euro sunt exact ceea ce îmi trebuie, chit că vin și după 90 de zile. Și dacă nu mă duc eu atunci probabil că o să se ducă un alt coleg de-al meu proaspăt absolvent și care poate moare de foame. A fost o vreme când gândeam așa.

Iar ideea că trebuie să faci reclame ca să te vadă lumea e o prostie, că doar n-o să vină Mungiu să spună că m-a văzut făcând reclamă la semințe și și-a dat seama că fața mea e fix ce căuta el. Când faci niște lucruri, când ai activitate, nu îți mai pasă așa de mult doar să fii văzut și mai ales să fii văzut cu orice preț. Pentru mine nu e vreo bucurie că îmi spun prietenii că m-au văzut prin toate satele și comunele pe niște bannere, iar reclamele n-au fost niciodată despre a mă vedea la televizor. Au fost doar pentru bani – mulți sau puțini. Există părerea asta, care nu știu de unde a luat naștere, că noi, actorii, ar trebui să mai fim și un pic recunoscători că suntem chemați la castinguri și că, chiar dacă remunerația e mică sau inexistentă, să fim fericiți că „ni se dă ocazia” să apărem undeva. După ani de zile de teatru independent prost plătit sau neplătit, eu nu mai cred în munca neremunerată – nici în teatrul, nici în film, nicăieri. Asta nu creează decât frustrări, nemulțumiri, senzația că muncești studențește.

Foto Oana Monica Nae din spectacolul “Omul-pernă”

Ai spus la un moment dat că te identifici din anumite puncte de vedere cu personajul tău Katurian K. Katurian din spectacolul „Omul-pernă”. Povestește-mi un pic despre acest personaj și ce înseamnă el pentru tine.

Ce aș spune că am în comun cu Katurian este pasiunea pentru povești. Însă nu pentru orice fel de povești, ci pentru acelea care nu sunt niciodată așa cum te-ai aștepta să fie sau care sunt mai dure, mai întunecate, dar care  lasă întotdeauna loc pentru lumină și pentru un soi de speranță. Întotdeauna mi-au plăcut poveștile mai ciudate. Katurian este un personaj la care țin foarte mult, care mi-e foarte drag și pe care îmi vine să îl pot lua în brațe pentru că este ușor naiv. Îl privesc ca pe un frate mai mic, dar mă identific cu gustul lui pentru macabru peste care presară un strop de emoție. Prima întâlnire pe care am avut-o cu Katurian a fost în 2008. Atunci am și tradus piesa și mi-a plăcut extraordinar de mult, însă proiectul s-a tot amânat și până la urmă nu s-a mai făcut. În 2015 s-a concretizat, într-o cu totul altă formă, alături de Eugen Gyemant și în formula în care se joacă și astăzi la Teatrul Act și s-a transformat în această comedie neagră plină de umor și emoție.

▬ ♦ ▬

Mă stimulează să lucrez cu un regizor care este mereu cu câțiva pași înaintea mea.

▬ ♦ ▬

Ce-ți place cel mai mult la meseria asta?

Cel mai mult îmi place atunci când pot să trăiesc o aventură întreagă într-o singură seară, să trăiesc într-un singur spectacol sau într-o zi de filmare lucruri pe care nu le-am trăit sau pe care nu aș putea să le trăiesc vreodată. Ăsta mi se pare cel mai frumos lucru la meseria asta, că pot să încerc mereu altceva, să învăț alte lucruri. Este o meserie care te dezinhibă, care te pune în situații limită în care tu, ca actor, nu știi cum ai reacționa. În plus, pentru mine, este și un soi de supapă pentru căutările mele. Îmi dă ocazia să descopăr și să explorez lucruri noi în mine. Ele sunt oricum parte din mine, dar nu fac neapărat parte din cine sunt eu în viața de zi cu zi.

Arăți tot ce ai mai urât sau mai frumos în tine, dar ai avantajul că nu te judecă nimeni pentru lucrurile respective pentru că acolo nu ești tu, ci e un personaj și poți să fii oricum. Aș putea spune că este ca un soi de terapie pentru că le exorcizezi într-un mediu controlat, poți scoate orice la iveală și poți trece peste orice fel de limite. Oricum noi, actorii, suntem interesant structurați pentru că oricât de obositor a fost un spectacol și simți că ai trecut printr-o călătorie extrem de grea sau de solicitantă – iar asta mi se pare esențial, să simți că ai trecut prin această călătorie, să te coste puțin experiența respectivă – avem o flexibilitate emoțională care ne ajută să ne putem replia foarte ușor și să revenim la viețile noastre de zi cu zi. Am descoperit faptul că atât corpul cât și psihicul au această modalitate de a se replia singure și de a doza energia, iar asta se simte atunci când ai avut două sau mai multe spectacole grele în aceeași zi.

Și ce nu îți place?

Lucrurile care nu îmi plac nu țin de actoria în sine, ci mai degrabă de condiția actorului și de actoria în România sau în București. Există o lipsă de organizare și o lipsă de organizare a noastră, a actorilor, între noi. Orice încercare de înființare a unui sindicat s-a lovit de reacția unor actori consacrați care au spus că ei nu au nevoie de așa ceva. Așadar fiecare se descurcă așa cum poate. Acum mă aflu și într-o perioadă în care m-am cam săturat să îmi fac meseria cu greu și din greu – să vin cu haine de acasă, să îmi iau costumul și să îl spăl, să ajutăm toți cu muzica și editarea, cu promovarea, cu montarea și demontarea scenei, fără bani de repetiții, fără bani pe spectacol sau pe bani extrem de puțini etc.

Mi-a fost extrem de util că am învățat să fac toate lucrurile astea, știu să le fac, dar în prezent nu simt că am ceva de demonstrat și nu prea mai am dispoziție să fac lucruri de genul ăsta. Am ajuns într-un punct în care, dacă nu sunt condiții, prefer să nu mai intru în proiectul respectiv. Da, trebuie să ai o bucurie personală de a-ți face meserie, dar nu doar asta contează. Pot să îmi fac meseria în multe feluri și pot să câștig și bani și să trăiesc din asta.

Ți-ai pus problema angajării într-un teatru de stat?

Mult timp nu mi-am dorit să mă angajez. Aveam destul de multe proiecte în teatrul independent și mi se părea că angajarea într-un teatru de stat este foarte restrictivă, că aș ajunge să fiu legat de mâini și de picioare din cauza asta. Apoi mi-am dat seama că, de fapt, angajarea este singura soluție pentru a ieși din zona aceasta independentă și de a avea șansa de a lucra cu niște regizori de o anumită vârsă și de un anumit renume care foarte rar montează în independent. În plus, de a avea ocazia de a juca și de a fi văzut de un public mult mai mare decât cel care vine, de regulă, la spectacole independente. Nu am ajuns însă până acum în niciun context în care să mi se propună sau să apară această șansă de angajare.

Foto din spectacolul „Îngrijitorul”

Ți-ai dezvoltat o metodă preferată de a lucra?

Am ajuns să ador indicațiile foarte precise deși mai demult nu îmi plăcea deloc stilul acesta de a lucra. Acum am ajuns să cred că este foarte eficient. Nu am fost niciodată genul acela de actor care este plin de propuneri la repetiții și nici nu prea vin cu idei năstrușnice. De obicei gândesc inițial personajele mele într-un mod destul de simplu, psihologic, fără să mă arunc cu capul înainte doar de dragul de a explora niște limite. Îmi place să caut alături de regizor, dar nu îmi place să simt că sunt la același nivel al conversației sau explorării cu el sau deasupra lui.

Mă stimulează să lucrez cu un regizor care este mereu cu câțiva pași înaintea mea. Asta mă face curios și mă menține prezent, atent și creativ. Îmi pierzi încrederea dacă tu, ca regizor, spui „Eu nu știu, arată-mi tu”. Pentru că am nevoie de niște jaloane. Într-un fel, stabilirea acestor reguli sau trasee mă ajută să demarez procesul, după aceea să mă pot urca pe toți pereții dacă este cazul.

Te simți confortabil să improvizezi pe scenă?

Da, dar în momentul în care mi-este foarte clar traseul meu în spectacolul respectiv. Asta mă ajută să mă simt liber în scenă. Am nevoie de o ordine foarte clară ca apoi să mă pot juca și varia. De fapt asta îmi place, că pe traseul acesta foarte bine trasat eu să pot redescoperi spectacolul și rolul la fiecare reprezentație. Asta mă ține în permanență interesat de rol.

▬ ♦ ▬

Mi se pare foarte obositor să fii tot timpul în priză, să vorbești non-stop, să râzi, să spui bancuri, să fii un bufon social

▬ ♦ ▬

Crezi că poți să te plictisești de meseria asta?

Poți, da, cu siguranță. Poți să te plictisești dacă simți că faci cam același lucru mereu și nu mai găsești niciun soi de bucurie în ceea ce faci. Sau dacă faci lucrurile cu prea mare lejeritate, dacă nu te costă, cum am mai spus. Plus că alergătura de zi cu zi te poate plafona și poți uita de ce faci de fapt ceea ce faci. Cred că e foarte important să îți găsești un echilibru și să reușești să îl impui cotidian. Altfel ajung alții să îți facă programul și să îți spună ce să faci. E ok să fii solicitat, dar trebuie să știi cum să prioritizezi lucrurile.

Tu te consideri o persoană echilibrată?

Mă consider o persoană care s-a străduit mult timp să fie echilibrată, care a trecut prin niște perioade mai zbuciumate, care s-a plictisit să pună la suflet lucruri neimportante și care și-a găsit în cele din urmă un soi de echilibru. Ca actor e foarte important să fii echilibrat, dar trebuie să ai și o disponibilitate și o dorință de joc și o mică doză de nebunie. Eu sunt o persoană vorbăreață și zâmbitoare, dar nu tot timpul mi-e la îndemână să fiu exuberant în viața de zi cu zi. Mi se pare foarte obositor să fii tot timpul în priză, să vorbești non-stop, să râzi, să spui bancuri, să fii un soi de bufon social. Toți avem o nevoie de a plăcea, de a da bine, dar uneori ieșirile de genul acesta pot să fie chiar neplăcute.

Foto Andrei Runcanu

Ai o limită peste care n-ai trece, ceva ce ți-ai zis că nu o să faci niciodată pe scenă sau pe film?

Nu aș apărea nud. Nu știu dacă nu aș face asta niciodată, dar acum nu, oricât de justificată ar fi ea. E strict o chestiune personală, nu cred că sunt încă suficient de relaxat pentru a face asta. Nu e ceva ce judec, e ceva ce îmi place să văd pe scenă sau în film dacă este contextul potrivit, nu am absolut nicio problemă cu ea. Chiar am văzut recent spectacole studențești pline de nuditate, iar oamenii sunt foarte dezinhibați și asta e lăudabil. Oricum, mi se pare diferită nuditatea în film față de cea din teatru. În film, regizorul arată atât cât vrea, luminează și editează cum dorește și totul este văzut prin filtrul ecranului, pe când la teatru vezi efectiv carnea omului direct sub ochii tăi, e mult mai real și e un cu totul alt raport.

Ce ai zice că „prea mult e prea mult”?

E o discuție destul de complicată. Cred că este pur și simplu o chestiune de gust pentru fiecare dintre noi. Am văzut destul de multe filme în care actorii făceau sex pe bune, filme cu scene de o violență extremă, scene menite clar să șocheze etc. Nu cred că în momentul în care faci o scenă care clar știi că va fi șocantă pentru spectatori te gândești că oamenii vor înțelege mai întâi simbolistica din spate decât ceea ce arăți efectiv. Mă gândesc că, în ultimii ani, se încearcă împingerea acestei limite de „cât de mult e prea mult” exact pe ideea că dacă o afișăm un pic astăzi poate mâine nu o să mai constituie chiar așa un subiect tabu și o să devină normalitate. Dar cred că e strict o chestiune de gust și de suportabilitate individuală.

▬ ♦ ▬

Fericirea nu trebuie să fie doar transcendentală sau intangibilă, poate sta uneori în amănunte, în gesturi sau priviri, în lucruri atât de mici.

▬ ♦ ▬

Povestește-mi un pic despre ce înseamnă fericirea pentru tine.

Cred că fericirea înseamnă un fel de echilibru pe care îl găsești la un moment dat. De aceea fericirea e ceva spre care tindem și avem sentimentul că nu o găsim pentru că suntem mereu într-un stress și într-o continuă căutare, plini de nemulțumiri. Cred că ar trebui să fim mai conștienți de lucrurile pe care le avem cu adevărat și de lucrurile pe care am reușim să le facem. Uneori o să fim surprinși să descoperim că am făcut mai mult decât credeam că suntem în stare. Nu știu dacă o să fim vreodată perfect echilibrați și fericiți 100% pentru că atunci nu știu către ce am mai putea tinde în viață. Cred că e bine să ai mereu ceva către care să aspiri.

În esență, fericirea mi se pare o chestie atât de mică, de simplă pe care o poți găsi în brațele cuiva pentru cinci minute sau câteva ore, uitându-te la un film cu motanul în brațe, citind ceva care îți place, aducându-ți aminte de niște lucruri care îți sunt foarte dragi etc. Pentru mine fericirea nu este o stare constantă ci mai degrabă momente, minute, ore, zile în care simt că mi-e foarte, foarte bine. Fericirea nu trebuie să fie transcendentală sau intangibilă, poate sta uneori în amănunte, în gesturi sau priviri, în lucruri atât de mici.

Foto Andrei Runcanu

Te-ai defini ca fiind familist?

Într-un fel da, iar ăsta este un lucru pe care l-am descoperit despre mine destul de recent. Până în momentul respectiv aveam senzația despre mine că sunt un tip foarte singuratic, că am atâtea lucruri de făcut încât n-am timp și de sau pentru zona asta.

Te gândești și la copii?

Poate, la un moment dat, acum nu mă simt pregătit. Nu cred că pot să fiu în momentul de față genul acela de familist cu mulți copiii, casa cu gard alb și cu multe pisici. Deși am două. Mă uit și în jurul meu la prieteni care formează un cuplu de ani buni. Mulți dintre ei nu au copiii, dar am observat că asta ține și de mediul acesta în care activăm mai ales noi, actorii. Nu e unul foarte sigur și e destul de greu să îți asumi să faci un copil în condițiile în care tu alergi de dimineața până seara și te zbați să faci rost de bani sau nu ai proiecte sigure și de durată. Un copil e o responsabilitate foarte mare. În schimb prietenii care lucrează în corporații, spre exemplu, sunt la al doilea copil la vârsta mea. Au cu totul altă siguranță.

Ți se pare dificil, în vremurile astea în care trăim, să ne mai deschidem cu adevărat față de persoane din jurul nostru, să fim cu adevărat vulnerabili și să îi lăsăm pe alții să ne cunoască așa cum suntem noi cu adevărat, nu doar cum încercăm să părem în socitate?

Mi se pare că e atât de simplu să lași pe cineva să te cunoască și să fii vulnerabil, dar mulți avem fel și fel de frici și cred că am devenit cam cinici. E o teamă firească de faptul că o să fii poate judecat dacă cineva te cunoaște cu totul, o teamă că poate celălalt o să se plictisească dacă îți află din start toate problemele și ascunzișurile sufletești. Pentru mine a fost întotdeauna important să am oameni alături de care să pot să vorbesc despre o grămadă de lucruri. Dacă nu vorbesc despre probleme e un semnal pentru mine că nu țin atât de mult la relația respectivă pe cât credeam. Nu îmi place să las lucrurile să se acumuleze și să explodeze la un moment dat.

În încheiere aș vrea, te-aș ruga să transmiți un mesaj tuturor celor care citesc acest interviu. Să le transmiți un gând, o idee pozitivă în care tu crezi cu tot sufletul și care consideri că ar putea să schimbe niște lucruri în bine dacă mai mulți oameni ar face lucrul respectiv.

Am învățat așa, cu timpul, că e important să conștientizezi că ai o responsabilitate față de tine și față de cei din jur, atât uman cât și profesional. E important să te respecți pe tine și să încerci să ai grijă de tine, să faci lucruri bune pentru tine și sufletul tău, să investești în tine, să fii deschis la lucrurile și la experiențele care se întâmplă în jurul tău sau cu tine și să renunți la multe preconcepții. E tare important să găsești lucruri care să îți placă în toate activitățile de zi cu zi pe care le faci. De asemenea, să îți dai seama că orice interacțiune pe care o ai cu un om schimbă ceva atât în tine cât și în persoana cealaltă. Trebuie să conștientizăm că suntem responsabili unii față de ceilalți și că trebuie să avem grijă unii de alții.

♠ ♠ ♠

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top
shares