Lucian Iftime – Sunt multe lucruri pe care le-aș încerca în viața asta, nu zic nu la nimic

Lucian Iftime își iubește mult de tot meseria, iar asta se vede și se simte de fiecare dată când îl vezi pe scenă. Ce este minunat este faptul că putem să ne bucurăm de talentul lui aproape săptămânal pentru că este foarte activ în zona teatrală. Este foarte dedicat și meticulos cu toate personajele sale, iar pentru mine reprezintă o sursă inepuizabilă de talent și de implicare. Am povestit multicel și în tihnă despre copilărie, despre actorie, despre frici care probabil că sunt inerente atunci când ești atât de dedicat precum este el în construcția personajelor sale – mai ales a celor negative, despre pasiuni și tabieturi, relații și influența tehnologiei în interacțiunile umane, dar și despre alte subiecte pe care o să le descoperiți parcurgând interviul de mai jos.

O mică incursiune în acest univers complex care este Lucian Iftime ♥

 

♠ ♠ ♠

 

Ce ai spune despre tine persoanelor care nu te cunosc?

Sunt un om foarte pasionat de ceea ce fac, muncitor, destul de sensibil și încerc să fiu disciplinat pe cât pot pentru că această rigoare mă ajută să dau randament în meseria pe care o am.

 

Ai copilărit și ai crescut în Suceava și în Iași și ai venit în București când ai dat la facultate. Simți că ai prins rădăcini aici?

Sunt în București din 2003, e cea mai lungă perioadă pe care am petrecut-o într-un oraș. Nu știu însă dacă am rădăcini undeva. Nu mi-aș dori oricum să plec de aici. Nici în altă țară. Mi-am pus problema asta de a pleca, dar n-aș putea să o fac pentru că iubesc meseria asta pe care o fac aici, cu oamenii pe care îi știu și îi iubesc și alături de care mă simt bine. Mi-ar plăcea să filmez în altă limbă, în engleză spre exemplu, dar doar așa, ca o experiență și atât. Și Iașiul mi-e foarte drag. Am copilărit la Iași până la vârsta de 10 ani și apoi m-am întors acolo pentru doi ani de liceu, în clasele a 11-a și a 12-a când l-am cunoscut pe profesorul meu Emil Coșeru care a fost primul meu model în actorie alături de care am lucrat și căruia îi sunt foarte recunoscător. Iașiul a fost o punte care mi-a prins foarte bine între Suceava și București. Iubesc orașul ăla, mi-e foarte drag și am nostalgii legate de el, a fost cea mai frumoasă perioadă a vieții mele și m-a ajutat mult. De multe ori când mă duc acasă traseul meu include și Iașiul unde este fratele meu, Iulian și apoi Suceava. Asta se întâmplă de multe ori în vacanța de iarnă când mergem toți la mama de Crăciun – rămân o noapte la Iași și apoi mergem împreună la Suceava.

 

Îți mai aduci aminte de primul personaj pe care l-ai jucat într-un spectacol și ce ai simțit atunci?

S-a întâmplat în timpul primului examen de actorie de la Iași din clasa a 11-a. Am jucat atunci Apostol Bologa din Pădurea Spânzuraților și Raskolnikov din Crimă și pedeapsă. Eram foarte, foarte emoționat. Am avut mult de recuperat atunci când m-am dus acolo la liceu (Liceul de Artă Octav Băncilă din Iași)  pentru că, fiind secție de actorie, colegii mei făceau asta deja din clasa a 9-a, iar eu am venit de-abia după doi ani alături de ei. Știam foarte clar că după terminarea liceului voiam să vin la București la facultate. Nu mi-am dorit altă variantă decât Bucureștiul. Am avut foarte mult noroc cu ai mei și cu mama mea, în special, care m-a sprijinit foarte mult. Mi-a zis că ea nu poate să mă sfatuiască, nu stie ce presupune actoria, dar că mă sprijină total în ceea ce vreau să fac. Asta a însemnat enorm pentru mine, mi-a dat o încredere foarte mare, curaj și, pe de altă parte, o responsabilitate pentru că nu puteam și nu îmi permiteam să o dezamăgesc. Nici pe ea și nici pe mine. Nu puteam să îmi bat joc de lucrurile astea. Am avut foarte multe emoții la început și îmi puneam și foarte multe întrebări dacă este sau nu pentru mine această meserie. Încet, încet însă am început să primesc confirmări și de la profesoul meu, dar și de la colegi care îmi spuneau că am multe atuuri de care trebuie să mă folosesc, începând de la vocea mea, care este pur și simplu un dar pentru care nu a trebuit să muncesc.

 

 

foto Irina Szellelki

Apropo de vocea ta care are, într-adevăr, un timbru special, ai făcut sau te-ar interesa să faci radio?

Am pus voce pentru niște spoturi pe radio, da. Emisiuni nu am făcut. Nu știu dacă m-aș pricepe, dar mi-ar plăcea să încerc. Sunt multe lucruri pe care le-aș încerca în viața asta, nu zic nu la nimic. Dacă îmi place un pic ideea și apare o oportunitate, da, mă bag. Am făcut și un audiobook pe vinil acum un an de zile și mi-a plăcut. Am făcut și teatru radiofonic, două spectacole, dar acolo e un pic diferit pentru că trebuie să te bazezi doar pe voce și e altfel, mi se pare mai greu. Unul dintre spectacolele de teatru radiofonic a fost anul trecut, Ițic Ștrul dezertor la Radio România Cultural. Povestea se întâmplă undeva în câmp și am fost și am tras vocile și atmosfera în pădurea Pasărea lângă București, nu în studio. Nu au vrut să păcălească prin efecte și foarte bine au făcut, a fost o experiență foarte frumoasă, mi-a plăcut.

 

 

 ▬ ♦ ▬

Orice personaj este o construcție, iar eu pun ceva din mine în fiecare dintre ele

▬ ♦ ▬

 

Cât de bine ai zice că te cunoști până la vârsta asta?

Încă lucrez la asta și încă mă surprind. Cel mai tare însă mă surprind prin prisma personajelor mele. Orice personaj este o construcție, iar eu pun ceva din mine în fiecare dintre ele, dar asta nu înseamnă că eu așa sunt în viața de zi cu zi, așa cum mă vede lumea pe scenă. În perioada repetițiilor, spre exemplu, forezi foarte mult în tine și mai descoperi câte ceva și în felul ăsta te dezvolți. Mi s-a întâmplat uneori să ajung la niște zone din mine care nu știam că sunt acolo. Mă surprind câteodată de cât de amenințător pot să fiu sau, uite, în 50 de secunde mă suprinde cât de mult pot să cad în mine. E o experiență duală cumva pentru că pe de-o parte mă văd din afară și apoi e ceea ce simt pe dinăuntru, de la umori, la o respirație anume, un soi de tristețe pe care o simt după ce am spus stop la repetiție.

 

Am nevoie de ceva timp după fiecare spectacol pentru ca lucrurile pe care le-am trăit pe scenă să se așeze în mine și să mă pot detașa de ce s-a întâmplat. E foarte multă adrenalină în timpul spectacolului, concentrare la cote maxime pentru ca totul să iasă bine și este un consum acolo peste care nu poți trece așa, imediat, odată ce s-au încheiat aplauzele. Ai nevoie de un pic de timp tu cu tine să îți tragi sufletul și să revii la tine. Trebuie să te folosești de introspecție pentru ca în primul rând să îți dai seama ce se întâmplă cu tine, să nu te panichezi pentru că da, au fost momente în care m-am panicat, momente în care mi-a fost frică.

 

De ce anume sau din ce cauză ți-a fost frică?

De ce simțeam și de zonele în care ajungeam. În preajma unei premiere am destule nopți nedormite și nu prea pot să mă ocup de alte lucruri. Mă urmărește în permanență rolul, am tot soiul de gânduri, încerc tot timpul să mai descoper lucruri noi pe care le mai pot face, propune sau îmbunătăți. Mai pe la începuturi mă întrebam „măi, dar chiar așa de consumatoare e de fapt meseria asta?”. Lucrurile se mai așează de la un moment dat încolo, nu mai ai aceleași stări din astea de panică sau nu mai durează așa de mult cum poate ai la început ca actor, dar ele mai reapar. Oricum, actoria este o meserie care se învață ca oricare alta. Talentul nu poți să îl înveți, îl ai sau nu îl ai și ai sau nu ai și disponibilitatea de a pune ceva din tine în personajele tale și de a face lucrul ăsta foarte sincer. Dacă nu ești sincer se simte imediat în sală. Și există, bineînțeles, și niște limite.

 

Și ce se întâmplă cu limitele astea, ți-e teamă să treci peste ele?

În actorie lucrurile sunt safe. Teatrul e un mediu sigur, poți să te joci cu orice, poți să spui orice si poți să fii oricine. Iar apoi spectacolul se încheie și tu revii la viața ta normală, te întorci în societate, nu rămâi acolo în personaj. Te mai petrec așa niște stări, niște sentimente, e normal, dar trebuie să le lași să se așeze și apoi să înveți să le pui acolo unde le este locul lor. Din ce ți se întâmplă în viață nu ai cum să scapi sau sa fugi, dar la teatru lucrurile se încheie după ce cade cortina. Noi trăim niște vieți pe scenă timp de o oră și ceva, două. Ne ducem cu toată încrederea acolo și cu tot curajul, dar te arunci cu atât mai tare cu cât știi că este doar o poveste care se încheie după aplauze.

 

Cât descoperi înainte de premieră despre personajul tău și cât mai descoperi după, pe măsură ce spectacolul se așează?

Mai e mult de descoperit și după premieră, dar atunci deja e o altă etapă. În spectacole descoperi des nuanțe noi. La Omul-pernă spre exemplu am descoperit după trei ani de când jucăm spectacolul ăsta o pauză pe care o fac și care schimbă momentul respectiv un pic. Pentru descoperiri de genul acesta trebuie să fii relaxat, textul trebuie să fie foarte așezat, să știi foarte bine ce ai de făcut ca să îți dai libertatea să fii și deasupra cumva peste ceea ce se întâmplă pe scenă. Așa pot să apară lucruri minunate și noi. Spectacolele trebuie să fie vii pentru că oricum nu seamănă nicio reprezentație cu alta. Ține de cum suntem noi în ziua aia, de public, se pot întâmpla accidente tehnice care pot să te încurce sau care pot să fie mișto și să te ajute să le speculezi. Dar ce e cel mai important este să fie mereu viu.

 

▬ ♦ ▬

Uneori trebuie să mergi înainte și cu teamă

▬ ♦ ▬

 

Apropo de accidente tehnice, s-a întâmplat vreodată să te distragă ceva din sală într-atât încât să fii nevoit să te oprești, să ieși din personaj?

Chiar să mă scoată din personaj sau să mă opresc nu, dar sunt multe lucruri care pot să vină din zona publicului și să te distragă un pic, da. La 50 de secunde spre exemplu noi suntem deja în scenă și fumăm atunci când intră publicul și s-a întâmplat ca mai multe doamne în vârstă să ne spună să nu mai fumăm, că nu e bine, nu e sănătos. Îți dai seama, eu nu am ce să le răspund acolo pentru că noi suntem deja într-o convenție și nu pot să încep să dialoghez cu publicul. Mie nu îmi place să mă iau de public, nu îmi place să reacționez în personaj atunci când, spre exemplu, sună un telefon. Îmi place însă și mă bucur atunci când mă așteaptă oameni după spectacol, oameni pe care nu îi cunosc, să mă felicite sau să schimbăm o vorbă. Se mai întâmplă uneori să mai primesc și câte un cadou mic, cum mi s-a întâmplat după un spectacol recent cu Dragoste în patru tablouri de la TNB când m-au așteptat două fete care au vrut să îmi dea o prăjtură.

 

Spune-mi trei caracteristici pe care le ai și care consideri că te fac actorul care ești astăzi.

În primul rând ar fi pasiunea foarte mare pe care o am pentru ceea ce fac. Pur si simplu îmi place mult ceea ce fac. De-abia aștept să am spectacol, să mă duc să joc. Perfecționismul și discplina ar fi alte două elemente importante.

 

De care dintre personajele tale ți-a fost cel mai greu să te apropii, pe care l-ai căutat cel mai mult în tine?

Personajele din 50 de secunde și din Nu regret nimic. La 50 de secunde îmi aduc aminte când am citit textul prima dată după ce mi l-a trimis Eugen (Gyemant) și când am ajuns la partea de final am avut un sentiment foarte ciudat. Mi-a plăcut foarte mult, dar m-a și speriat. La fel se întâmplă și cu Nu regret nimic. Când am citit prima dată cu Irina (Antonie) și cu Eugen monologul lui Dominic în care el spune nu regret ce am făcut, regret că exist mi-a venit să plâng. Finalul, la fel, m-a speriat. Numai să spui textul așa, pur și simplu, și e suficient să te cutremure.

 

Mi-a fost teamă să mă apropii de personajele astea două, dar uneori trebuie să mergi înainte și cu teamă. Mi-am dat seama că mă atrag personajele cu probleme pentru că în viața reală mi-e teamă de ele, dar la teatru este mediul acela safe despre care am mai vorbit și unde poți să dai piept cu ele. Și pe lângă teama legată de ce mi se poate întâmpla mie, pe interior, este și teama că poate nu sunt suficient de bun și că poate nu o să îmi iasă așa cum trebuie. Sunt personajele grele și fiecare reprezintă o provocare. Sunt mulțumit de ce fac în spectacolele astea. Bineînțeles, întotdeauna se poate și mai bine, iar în fiecare spectacol pot să fac o chestie mai bună și mai bună și tot așa. E greu să fii împăcat cu un lucru artistic pe care îl faci, dar sunt mulțumit de mine. Îmi pun probleme la fiecare reprezentație și după fiecare spectacol stăm de vorbă cu Eugen despre tot ce s-a întâmplat pe scenă, cum a fost, cum a ieșit, ce a fost bine și ce nu. Sau, dacă nu este regizorul la spectacol, când mă duc acasă stau eu cu mine și analizez tot ce s-a întâmplat. Cred că doar așa fiecare următor spectacol poate să fie mai bun decât precedentul.

 

Eugen Gyemant a reușit să creeze un nucleu de actori – dintre care faci parte și tu – unde lucrurile funcționeaza foarte bine. Ce se întâmplă dacă ieși din acest nucleu și din această zonă care aș spune că este de confort?

În proiectele în care lucrez pentru prima dată cu un regizor îmi ia un pic mai mult timp până să înțeleg care este zona lui, ce vrea, până ajungem să ne cunoaștem, să mă cunoască și el pe mine și felul meu de a lucra. Până acum am dat numai peste oameni buni și faini și sunt recunoscător pentru asta pentru că am ajuns mereu acolo unde a trebuit. Atât doar că poate în unele cazuri a durat un pic mai mult. Eu fac cât pot și cât ține de mine să rezonez cu oamenii alături de care lucrez. Pun totul pe masă, inclusiv pe mine așa cum sunt eu, îmi dau tot interesul. Mi-ar plăcea ca la un moment dat poate să mă angajez într-un teatru de stat pentru că sunt perioade în care este greu să fii freelancer.

 

▬ ♦ ▬

Cam tot ce fac și mă pasionează are legătură cu munca și cu meseria mea

▬ ♦ ▬

 

Cât de mult crezi că îți influențează meseria pe care o ai stilul de viață?

Destul de mult aș spune. Apar mereu propuneri de a ieși pentru că în permanență există câte un proiect despre care trebuie discutat, apar lucruri de pus la punct sau de stabilit etc. În majoritatea timpului se discută doar despre zona profesională – fie analizăm ce am făcut, fie ne gândim ce o să facem. Prea rar se întâmplă să ies cu colegi de-ai mei și doar să ne relaxăm și să nu se aducă vorba despre ceea ce avem de făcut. Câteodată chiar am senzația că vorbim prea mult despre asta, dar mie îmi și place. Îmi place să vorbesc și să povestesc despre meseria mea. Nu mă obosește nici ceea ce fac nici viața mea personală care derivă din actorie. Ba din contră, chiar îmi dă energie și curaj. Mă motivează. Îmi place să trăiesc așa.

 

Ai niște tabieturi la care nu ai renunța?

Apa cu lămâie dimineața pe stomacul gol este unul dintre ele. Aproape în fiecare zi, tot dimineața, încerc să mănânc fructe. Când am spectacol la Teatrul Act îmi iau cafeaua din același loc. Citesc fiecare text nou la cafeneaua pe care o am la parterul blocului unde stau. Beau foarte multă apă înainte de spectacol pentru că știu că urmează câteva ore de efort, de concentrare, de adrenalină și am nevoie. Nu am însă superstiții pentru că nu vreau să rămân blocat în ceva și să nu mai pot funcționa dacă nu se întâmplă lucrul respectiv.

 

Cum îți încarci bateriile? Ce pasiuni ai?

Cu somn. Țin mult la somnul meu și la odihnă. Cel puțin 7 ore pe noapte, uneori și mai mult daca vin după perioade încărcate. Îmi mai încarc bateriile atunci când mă duc acasă la Suceava sau când ies din București. Cât despre pasiuni… cam tot ce fac și mă pasionează are legătură cu munca și cu meseria mea. Citesc, văd filme. Mi-ar fi plăcut să mă apuc și să iau lecții de chitară. Să citesc în natură – eventual un Dostoievski. Îmi place să conduc foarte mult. Mi se întâmplă uneori să ies pur și simplu din București, să mă duc până la Ploiești și să mă întorc. Doar așa, de dragul condusului pentru că mă relaxează foarte tare. Si asta înseamnă eu în mașină, cu muzica mea, să îmi creez starea mea preferată, potrivită. Îmi place foarte mult starea asta cu mine, mașina, muzica, atmosfera, natura în jur.

 

Dacă tot am adus vorba de pasiuni, spune-mi un film pe care l-ai văzut recent și care ți-a plăcut mult, un serial bun care te-a prins, cea mai recentă carte pe care ai citit-o și muzica sau genul muzical care te pasionează în ultima perioadă.

Mi-e greu să spun doar unul pentru că văd destul de multe filme, chiar și seriale care mă ajută în ceea ce fac, mă inspiră. Pot să-ți spun însă ce am în lista ”de văzut”. Sunt două filme: The Hours, cu Meryl Streep, Julianne Moore și Nicole Kidman și Love de Gaspar Noe. Asta după ce am văzut recent Climax regizat tot de el. Sunt acolo niște teme care mă interesează pentru ce urmează să fac.

Seriale – am văzut în ultimul timp The Spy și True Detective, sezonul 1. A, și încerc să fiu la zi cu tot ce se face la noi. Film sau serial bun românesc. Sunt un pic în urmă, dar recuperez. 🙂

Cea mai recentă carte citită este Principele, de Machiavelli. Și înainte de asta Elogiul vanității de Andrei Vieru, o carte pe care am recitit-o la începutul lui octombrie când am fost câteva zile acasă la Suceava. Îmi place să mă întorc la o carte care-mi place foarte mult după un timp. La fel și cu filmele bune, nu le văd doar o dată.

Cât despre muzică…. ascult orice. Nu am un gen sau vreun artist preferat. O descopăr pur și simplu pe la prieteni, în serile în care ies in oraș, în spectacole, în filme, aud ceva, îmi creează o stare foarte mișto, o notez și apoi o auzi la mine în mașină. Acum sunt într-o perioadă în care ascult Timpuri Noi destul de mult – pe lângă cele pe care le descopăr așa cum am spus mai devreme.

 

▬ ♦ ▬

Cred că e important să fim un pic mai așezați. Să nu mai luăm totul la primul impuls, sentimental, să mai dospim în noi lucrurile pentru că graba asta nu ne aduce niciun folos

▬ ♦ ▬

 

Te consideri un soi de lup singuratic?

Nu. Sunt însă deschis să mă arăt așa cum sunt. Să spun persoanei de lângă mine cine sunt, ce fac, ce înseamnă meseria asta a mea pe care o iubesc, ce nevoi am și ce înseamnă să am timpul meu cu mine. Pot să explic toate lucrurile astea, ce îmi doresc, ce am nevoie, iar cealaltă persoană ar trebui să le înțeleagă. Până la urmă cred că toate vin la timpul lor. E în natura umană să iubească, să dăruiască, să împărtășească.

 

Crezi că tehnologia mai mult ne ajută sau ne încurcă în interacțiunile umane pe care le avem?

Tehnologia asta care ne înconjoară din toate părțile este o mare capcană. Are părțile ei bune, ok, dar este o mare capcană pentru ceea ce înseamnă zona aceasta de socializare. Ne alienează, ne îndepărtează de fapt unii de ceilalți. În plus îți creează iluzia asta că poți să ai acces la absolut tot, la foarte multe persoane foarte repede. Aici, după părerea mea, intervine și zona asta tot mai activă de discursuri motivaționale în care eu nu cred absolut deloc și în care ți se spune că poți orice și că meriți orice. Ok, sigur, toți ne dorim ce e mai bun pentru noi, dar mai sunt și alți oameni pe langa noi care ar trebui luați în calcul, nu? Nu ar trebui să fie doar despre noi. Trăim într-o lume în care suntem încurajați să credem că ni se cuvine orice. Iar eu nu vreau și nu am nicio preconcepție vizavi de oameni, nu mă aștept să fie în niciun fel, aștept să-i cunosc în mod real si să mă surprindă.

 

Ai folosit actoria în viața de zi cu zi?

Acum o să spun o chestie pe care a spus-o Marlon Brando într-un interviu și anume că omenirea nu ar putea supraviețui fără acting, fără să joace, fara să mintă adică. Nu putem fi sinceri sută la sută tot timpul. Tuturor ni se intâmplă să jucăm de fapt în unele situații. Toată lumea are skillurile de a juca, de a spune ce nu crede de fapt, ce nu e al tău cumva. Eu încerc să fiu cât mai onest pot – mai întâi în raport cu mine și apoi cu oamenii din jurul meu, dar sigur că sunt momente în care vrei să nu superi, sa nu deranjezi sau să nu faci rău și atunci apelezi la un pic de actorie, dar asta face oricum toată lumea dacă e să vorbim pe bune. Și da, mi se întâmplă să mi se spună că dacă sunt actor asta înseamnă că joc teatru și în viața de zi cu zi, dar eu nu sunt așa și cred că sunt mulți oameni care pot să joace mult mai bine în viața reală decât o face un actor care nu este pe scenă.

 

În încheiere aș vrea, te-aș ruga să transmiți un mesaj tuturor celor care citesc acest interviu. Să le transmiți un gând, o idee pozitivă în care tu crezi cu tot sufletul și care consideri că ar putea să schimbe niște lucruri în bine dacă mai mulți oameni ar face lucrul respectiv.

Cred că ne cam lipsește răbdarea, iar răbdarea îți poate aduce, chiar dacă mai târziu decât poate te astepti tu, foarte multe lucruri bune. Trăim și în timpurile astea în care facem o mie de lucruri într-o zi, în care tehnologia ne este foarte la îndemână. Eu cred că ești mult mai câștigat dacă faci două lucruri bune decât o sută proaste sau mediocre. Și, în același timp, cred că este foarte important să înveți să asculți cu adevărat, să-l înțelegi pe celălalt, să-ți dai ție răbdare. Să fim un pic mai așezați. Să nu mai luăm totul la primul impuls, sentimental, să mai dospim în noi lucrurile pentru că graba nu ne aduce niciun folos.

♠ ♠ ♠

(Visited 165 times, 1 visits today)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *