Navigatorul – suntem oare demni de mântuire?

Un ajun de Crăciun, doi frați și o partidă de poker cu mize extraordinare. Așa s-ar putea rezuma foarte pe scurt subiectul piesei Navigatorul scrisă de Conor McPherson, unul dintre cei mai cunoscuți și mai buni dramaturgi irlandezi contemporani. O poveste de Crăciun atipică unde angoasele se împletesc cu doze de umor și cu stropi de speranță. James, zis și Sharky, se întoarce acasă în Baldoyle, o suburbie de nord a Dublinului ca să aibă grijă de fratele său mai mare, Richard. Fini cunoscători într-ale alcoolului, cei doi au o relație zbuciumată care urmează să fie condimentată și mai mult odată cu inițierea unui partide de poker la care mai participă doi dintre prietenii lor și un domn misterios. În aparență, lucrurile sunt simple. Mai în profunzime însă sunt cam tulburătoare.

 

Theo Marton este Sharky. Conflictual, nefericit, osândit parcă la a-și îngriji fratele spurcat la gură și dependent de el, Sharky are parte de o trezire neașteptată la realitate și o cufundare forțată în adâncul subconștientului său. Theo își stăpânește bine personajul și reușește să îl conducă într-o zonă în care să îi poți citi intențiile, gândurile și sentimentele doar prin privirile și tăcerile sale. Revelațiile sale sunt și revelațiile tale. Cât de ușor este să stai față în față cu trecutul și cu păcatele tale și cum ai reacționa dacă ți s-ar cere socoteală pentru ele? Ai fugi, ai încerca să scapi sau, precum Sharky, ți-ai asuma greșelile trecutului și te-ai deschide către pedeapsă asumat și îmbrățișând sacrificiul total?

 

Nicu Mihoc este fratele mai în vârstă al lui Sharky, Richard. Gălăgios, epuizant, dificil și provocator, Nicu Mihoc îl umanizează pe Richard mai departe de patima băuturii și de nevoia constantă de ajutor pe care i-o impune fratelui său mai mic. În ciuda defectelor sale, Richard e viu. El trăiește, se bucură, se zbate să supraviețuiască, fie și în viața asta monotonă și scaldată în tonurile de gri ale neșansei și regretului. Plin de ocară și slobod la gură, Richard nu e de fapt atât de rău precum pare la început. Boala, neajunsurile, alcoolul, handicapul… nu au cum să te transforme în cea mai veselă și pozitivă persoană în viață, însă miezul lui Richard, pe care Nicu îl dezvăluie în câteva momente cheie, este unul bun, orientat spre o latură mai colorată și mai luminoasă a vieții sale cufundate în beznă. La jocul de poker li se alătură Ivan (Dan Rădulescu) și Nicky (Costin Gavază). Dan Rădulescu portretizează un Ivan presărat cu umor, cu atenție și gingășie, un soi de copil mare alintat care îi șade alături lui Richard și care îl încurajează, îl ascultă și îl ajută. Costin Gavază completează 5-ul perfect pentru partida de poker și se achită la fel de corect și de admirabil de partitura ta precum colegii săi de scenă. De menționat și Ale Țifrea prin apariția sa diafană și plină de simboluri în rolul Fecioarei Maria.

 

Poate că ajunul Crăciunului din acel an ar fi decurs la fel ca cel din anii trecuți. Poate că toți s-ar fi culcat amețiți de aburii alcoolului și s-ar fi trezit în ziua de Crăciun la fel. Viața ar fi avut același gust amar, iar corpul s-ar fi resemnat într-o stare de mahmureală permanentă care îți îngreunează pașii și îți tulbură mintea și simțurile. În acest an însă pragul celor doi frați este călcat de un bărbat necunoscut. O prezență misterioasă și aparent prietenoasă, mieroasă și care invită la distracție, băutură și pariuri crescute la masa de joc. Cine e totuși acest domn Lockhart (Richard Balint) și cât de întâmplător se găsește el de fapt în căminul celor doi exact în noaptea de dinaintea Crăciunului?

 

Nu poți să vorbești despre Navigatorul și să nu vorbești despre Richard Balint. Clar nu, nu ai cum, pentru că este o apariție totală. Este un vrăjitor sublim care își manevrează personajul cu o mână sigură și cu un simț extraordinar al scenei. Greutatea unui rol atât de apăsător pare să se transforme într-o boare incandescentă prin felul în care Richard îl abordează. Este fascinant de urmărit și de descoperit fiecare gest, fiecare reacție punctată cu precizie maximă, fiecare tic. Toate sunt clar studiate, însă pofta enormă de a se afla pe scenă face aceste calcule să treacă direct în universul său organic. Jucăuș, malefic, înfiorător de carismatic, cu o strălucire de-a dreptul diavolească în ochi, extravagant de incitant, Richard este pe de-a întregul electrizant. Este, cu siguranță. extrem de atent în scenă și la partenerii săi, însă degajă o lejeritate aproape ostentativă care te seduce cu totul. Monologul său în care descrie iadul este o reală lecție de actorie. Rar mi-a fost dat să trăiesc un asemenea moment la teatru. Întreaga sală, care până atunci a reacționat pe alocuri prea efervescent la ceea ce se întâmpla pe scenă, s-a cufundat într-o liniște mormântală. Scufundați în întuneric, cuvintele lui Richard te cuprindeau din toate părțile zugrăvindu-ți cele mai adânci temeri și frici. Am închis ochii și m-am lăsat ghidată într-un univers atroce în care ai da orice să poți să mori și să poți să scapi, un univers unde tortura eternității devine atât de apăsătoare încât abia mai poți să respiri.

 

Cristi Juncu a știut (din nou!!) să spună o poveste tulburătoare. Scenografia semnată de Cosmin Ardeleanu mi-a părut foarte autentică și grăitoare pentru întreaga energie a spectacolului, iar light design-ul gândit de Cristi Juncu și de Sarosi Ferencz este cu siguranță cel mai bun și mai inspirat din câte am văzut de foarte mult timp la teatru. Reprezintă o poveste în sine și potențează fantastic anumite momente care par să devină atemporale și aspațiale datorită felului în care sunt creionate cu ajutorul luminii. Cristi Juncu este într-o continuă dezvoltare și maturizare, abordările și rezolvările sale regizorale sunt extrem de inspirate și nu ignoră nicio secundă emoția împletită cu firul logic al poveștii și dezlușește foarte abil sufletul fiecăruia dintre personaje. Sunt foarte recunoscătoare că am reușit să văd Navigatorul în cadrul Festivalului Național de Teatru de anul acesta. L-aș tot revedea până când m-aș asigura că i-am dezlușit toate dedesubturile și apoi l-aș tot revedea pentru că mi-ar fi foarte, foarte drag. În fond și la urma urmei, e doar un drum de cinci ore de la București până la Târgu Mureș…

 

(Visited 6 times, 1 visits today)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *