Diseară la 7 – nimeni nu are dreptul să judece suferința altuia

Unii oameni intră în viața noastră pentru a ne salva. De noi sau de alții. De fapt, toate întâlnirile pe care le trăim au un scop, învățăm ceva din ele – fie despre noi, fie despre ceilalți sau despre lume. Învățăm de bine sau de rău, ce să repetăm și ce să evităm. Chiar și atunci când viața pare că ne lovește cu sete, salvarea o putem găsi în noi. Dacă suntem puternici, singuri. Dacă nu, cu ajutorul altora. Despre singurătate, salvare și speranță vorbește spectacolul lui Chris Simion-Mercurian pus în scenă la Teatrul de Comedie pornind de la piesa scrisă de Aurelian Bărbieru care i-a adus premiul I la ediţia a XII-a a Concursului de Comedie Românească organizat de Teatrul de Comedie în 2017.

 

Un El și o Ea se întâlnesc într-un aparent moment nepotrivit. El, un art dealer depresiv și suferind, Ea o prostituată în căutare de clienți. Nu doar momentul în care se întâlnesc este nepotrivit, ei sunt nepotriviți unul pentru celălalt. Ce să discute El, de la nivelul lui de cunoaștere și de ușoară aroganță cu Ea, o fată simpatică, dar băgăcioasă, stridentă și pe alocuri agramată? Câtă răbdare să aibă El cu Ea, să îi explice, să îi răspundă la curiozitățile agasant de personale? Și, în fond și la urma urmei, de ce să aibă timp sau răbdare? Cu ce îi mai sunt astea de folos acum când oricum vrea să încheie socotelile cu tot ce l-a rănit și distrus în viața asta? Ce are ea să îi ofere din ce nu a avut deja sau cum îi poate fi de vreun folos?

 

Deși piesa nu dezvoltă după gustul meu suficient de mult din istoria celor două personaje de dinaintea întâlnirii lor, cei doi actori reușesc, prin ce au la îndemână și prin grija și ghidarea lui Chris Simion să creeze personaje care au ceva de spus. Pe Ilona Brezoianu (Ea) o prinde teribil de bine acest tip de personaj – și spun asta fără să fie deloc ceva peiorativ. Are o doză bine strunită de încredere în ea, de șovăială, chef de joacă și de curiozitate. Nu mi se pare deloc ușor să joci un astfel de personaj și să reușești să îl ții departe de o zonă trivială ba, din contră, să reușești să îl faci simpatic publicului. Ilona face asta excelent pentru că știe și simte foarte bine și fin cum să o manevreze pe Ea pentru a transmite mai mult decât un simplu comic de situație. În ciuda aparențelor, Ea nu este definită de meseria pe care o practică și, deși pare agasantă și fără respect pentru intimitățile Lui, înțelege exact de ce are El nevoie pentru a depăși criza cu care se confruntă. Simpatică, pasională, dedicată și reconfortant de naturală și de umană, Ilona Brezoianu face din Ea exact persoana de care are El nevoie pentru a se salva.

 

Alexandru Conovaru (El) prezintă un bărbat care, în ciuda succesului pe care îl are în plan profesional este distrus pe plan personal. Un bărbat bântuit de amintirea unei femei, a singurei femei pe care a iubit-o cu adevărat în viața lui, jumătatea lui, femeia perfectă. Ea își dorea să plece în lume și să fie doar ei doi, el își dorea să rămână așa că într-o zi ea a plecat. Singură. Fără să explice, fără să se despartă, cu promisiunea că poate se vor reîntâlni. Cândva, undeva. A plecat și a lăsat în spate un bărbat cu inima zdrobită, care o vede doar pe ea, care o desenează doar pe ea, care o caută doar pe ea. Alexandru Conovaru își colorează personajul cu un umor fin, inteligent, atingând razant o formă de superioritate și de aroganță. Nu se îndepărtează însă și nu îi ignoră personajului său sentimentele care îl macină, le vezi ieșind la iveală ușor, ușor, prin tăceri, gesturi și priviri foarte conținute. Nu pierde niciun moment gândul din spate al personajului, emoția și drama care îl consumă de ani de zile și reușește să descătușeze un întreg val de vulnerabilitate vorbind despre durere și suferință. Până la urmă însă vulnerabilitatea sa este cea care îi dă o nouă șansă la viață, la speranță, la iubire.

 

Sunt momente în viață când o fărâmă de fericire pare imposibilă, oricine am fi și orice am face în lumea asta. Sunt momente în care negrul acoperă totul și blochează orice crâmpei de lumină ce ar vrea să își facă loc. De multe ori uităm că dramele și suferințele prin care trece fiecare dintre noi sunt cele mai importante pentru persoana care le trăiește și avem tendința să spunem banalități și să minimizăm suferința. Uităm – sau pur și simplu nu ne pasă – să ne punem în locul celuilalt și să încercăm într-adevăr să înțelegem ce simte și de ce și astfel cauzăm și mai mult rău. Din fericire însă lumina poate să pătrundă și din locuri de unde nu ne-am aștepta niciodată să o facă, iar asta poate însemna, de multe ori, exact pasul care desparte viața de moarte.

 

Deși subiectul spectacolului pare relativ simplu și la îndemână, deși se pune destul de mult accent pe umor, piesa lui Aurelian Bărbieru nu tratează doar temele de suprafață. Dacă mergeți să vedeți acest spectacol (și) din alte motive decât pentru a râde, o să reușiți să descoperiți, pe lângă doi actori extraordinar de talentați și de devotați, și niște invitații la introspecții despre iubire, singurătate, vulnerabilitate și încredere. Iar eu pentru aceste introspecții vă invit să mergeți să vedeți Diseară la 7.

 

○ ○ ○

 

 

 

(Visited 3 times, 1 visits today)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *