Mădălina Mihai (Cultural.21.ro) – Teatrul a devenit pentru mine un soi de refugiu

Am ajuns pe Cultural.21.ro întâmplător. Căutam recenzii despre un spectacol, iar faimosul google mi-a scos în cale acest site. De la o recenzie cred că am ajuns să citesc 10 în ziua aia pentru că mi-a plăcut felul în care punea problema Mădălina Mihai, autoarea articolelor. Stilul ei de a scrie rezona cu felul meu de a fi.

E foarte ușor să îți dai seama că Mădălina respiră și trăiește teatru. E o parte din ea – și nu una oarecare, ci una foarte importantă. Am stat la povești împreună și am descoperit un om cald, ambițios, un om care vrea să mute munții din loc și să facă bine, un om mai mult decât pasionat și cu o minte care nu se odihnește niciodată. Mă bucur foarte mult că a avut încredere în mine și că mi-a povestit niște lucruri foarte personale care, sper eu, poate vor ajuta și alte persoane să lupte, să vorbească despre problemele pe care le au, să aibă mai mult curaj să își înfrunte și să își depășească fricile și să iasă învingători din toate bătăliile pe care viața asta ni le aruncă în față zi de zi. Și să se apuce de scris și de mers la teatru pentru că trebuie să ne îngrijim și de sufletele noastre în existența asta, nu-i așa?

P.S. La finalul interviului Mădă are să vă transmită niște lucruri de inimă bună. Zic așa, ca să nu ratați!

1. Cum fiecare poveste are un început … care este începutul poveștii tale, Mădălina? Care sunt primele lucruri pe care ai vrea să le știe lumea despre tine? Cine ești tu, Mădălina Mihai?

Sunt un om ca oricare altul. Cu vise, cu idei, cu frici, cu speranțe, cu bune, cu rele. Complicată, directă, un pic vulcanică, enervantă de cele mai multe ori. Fiică din popor. Ploieșteancă.  O fată care visează prea mult. Și care petrece un pic cam prea mult timp la teatru. Că de fapt eu de asta m-am și mutat în București, ca să pot să merg când am chef la teatru. Și uite că am ajuns să merg aproape seară de seară…

2. De unde și cum s-a născut pasiunea asta a ta pentru teatru?

Cred că așa a fost scris undeva, să mă îndrăgostesc eu de teatru. Dintotdeauna mi-am dorit să fac teatru. Am vrut să fac regie. Doar că n-am avut curaj. Mi-am încercat însă norocul imediat după liceu cu Teatrologie și Management cultural la o facultate cu un oarece renume din țară. Partea de management mi-a făcut cu ochiul. Visam – și mai visez încă – să am într-o zi mica mea companie de teatru… Doar că nu am nimerit unde trebuia. Bine, eu una nu cred că asta a fost o întâmplare. Cred că așa a trebuit să mă ducă drumul ca să devin cine sunt astăzi și să am relația pe care o am astăzi cu teatrul. Dar asta e altă poveste.

Cum spuneam, am plecat la facultate. Și am renunțat apoi, după vreo două sau trei săptămâni. Eu sunt mai greu de stăpânit așa. Nu mă supun prea ușor în fața unei figuri de autoritate. Sau, mai bine zis, mi-e greu să respect autoritatea cuiva care nu mă respectă. Iar acolo, ca student, nu m-am simțit respectată nicio clipă. Orare date peste cap de la o zi la alta. Tot felul de “munci” încadrate ca practică. Acolo studenții erau buni la toate pe motiv că “un bun manager trebuie să știe să le facă pe toate” și eu n-am stat la discuții. Intrasem prima. Aveam și bursă dacă tot e să mă laud acum. Dar oamenii de acolo m-au dezamăgit. Și în toată răzvrătirea aia a mea de copil de 19 ani am făcut prostia să las experiența asta să mă îndepărteze un pic de teatru. Ceea ce o să regret toată viața.

3. Și în toată perioada asta nu ai mai fost deloc la teatru? Experiența asta din facultate te-a ținut departe de scaunul de spectator?

Nu știu cât m-a influențat strict experiența asta. Pe moment da, am zis că nu-mi mai trebuie teatru. Asta și pentru că teatrul îmi amintea de cum se spulberase tot entuziasmul cu care plecasem eu la facultate. Au apărut însă la puțin timp după ce-am plecat de acolo alte lucruri în istoricul meu personal care m-au dat rău peste cap. Și m-am “procopsit” cu o tulburare de anxietate care e evoluat atât de repede și într-atât de rău încât am ajuns să nu mai pot intra într-o sală de teatru. Treaba asta, anxietatea, e super mârșavă. Nu-ți dai seama că te-ai îmbolnăvit decât atunci când lucrurile o iau razna rău de tot. Dezvolți niște mecanisme de apărare dintre cele mai dubioase pe fondul unor frici iraționale pe care nici măcar nu conștienizezi pe deplin că le ai. Nu mai ieși, nu te mai vezi cu oameni, nu mai vrei să faci lucruri… Nu te mai simți în siguranță și nu știi de ce.

Și uite așa am început să mă îndepărtez ușor, ușor de lume. Și de teatru. Am mai mers la început la câte un spectacol pe lună, apoi la un spectacol la trei luni. Apoi mai deloc. Mai ales că începuse să îmi fie foarte greu să călătoresc, fie și ăștia 120 de kilometri dus-întors dintre Ploiești și București. Îmi mai făceam, desigur, planuri să merg la noi la vreun spectacol. Dar ajunsesem în punctul în care plecam de acasă, îmi ziceam că totul o să fie ok și că de data asta o să reușesc să intru în sală, iar după ce coboram trei etaje și ajungeam în stradă începeam să tremur așa că mă întorceam și mă închideam în casă.


Mi-am zis ce o fi, o fi... Ori mor acolo în sală, ori după chestia asta mă fac bine.


4. Și cum ai reușit să treci peste lucrurile astea? Cum ai reușit să îți depășești problemele acestea cu anxietatea?

Ajungi într-un punct în care efectiv ai de ales între a renunța – iar în situația asta a renunța chiar înseamnă a renunța. Vine un moment în care iei în calcul ce opțiuni ai ca totul să se termine aici și acum. Pentru că anxietatea pune stăpânire pe viața ta. Îți e din ce în ce mai greu să crezi că o să redevii vreodată om normal. Și te simți din ce în ce mai des un nimeni, o povară pentru ceilalți. Așa că în situația asta ai două opțiuni. Ori totul se termine aici și acum – și dacă nu cauți ajutor, ajungi să faci o tâmpenie – ori să faci cumva să ieși la suprafață. Eu nu am cerut ajutor. Cerusem înainte și nu funcționase neapărat. În schimb eu m-am dus la teatru.

Era un spectacol la teatrul din Ploiești. My Fair Lady, care mă rog să se reia din toamnă. Și eu sunt înnebunită după musicaluri. Și în special fascinată de povestea asta. Și muream să văd spectacolul. Mai reușisem între timp să văd câteva spectacole și știam că, în principiu, aș putea să îl văd și pe ăsta. Dar erau trei ore cu pauză, cântat, dansat, actori care vin prin sală, muzica tare, public numeros… Pentru mine era deja un pic prea mult. Dar într-un acces de curaj mi-am luat bilet la spectacol și am și intrat. Mi-am zis ce o fi, o fi… Ori mor acolo în sală, ori după chestia asta mă fac bine.

5. Și te-ai făcut bine.

Foto din arhiva personală a Mădălinei

Atunci s-a produs declickul. Am privit spectacolul ăla ca hipnotizată. Nu, nu pot să zic că mi-a fost bine imediat. Am început să merg iar la teatru, dar încă îmi era foarte greu. Un an de zile nu mi-am cumpărat bilet decât la marginea rândului pentru că voiam să fiu sigură că pot să ies în caz că se alarmează vreun pitic din capul meu. La primele spectacole nu intram fără o sticlă de apă, fără bomboane și fără numărul de urgență gata format așa, preventiv, înainte să închid telefonul…

6. Și ți s-a întâmplat vreodată să ajungi în punctul ăsta, în care să fii nevoită să ieși din sală sau să suni la urgențe?

Nu. Nu am făcut niciodată un atac de panică la teatru. Din contră, la teatru mă simt cel mai în siguranță. Când intru în sală dispare teama. Și dispar și alte simptome fizice. Spre exemplu, eu am niște migrene nasoale care nu mă lasă uneori nici să mă ridic din pat. Ei bine, dacă mă forțez să ajung la teatru, sunt bine. Îmi ia cu mâna, vorba reclamei… Teatrul a devenit pentru mine un soi de refugiu.

Teatrul e responsabil – între ghilimele – de faptul că eu, care aveam în minte un milion de scenarii apocaliptice, sunt ok acum. Ba chiar am impresia că am devenit, din copilul ăla speriat, o femeie de-a dreptul inconștientă care la nevoie străbate Bucureștiul pe jos în miez de noapte pentru teatru și sunt voci în jurul meu care zic că nu-i neapărat ok așa.


Teatrul mi-a dat încredere, mi-a dat forță.


7. Dar tu cu tine cum te simți acum versus cum te simțeai atunci?

Eu cu mine? Simt că în sfârșit trăiesc și nu doar exist. Pentru că prin legătura mea cu teatrul s-au născut conexiuni frumoase. Fie cu oameni care au trecut prin lucruri similare și care și-au găsit și ei refugiul în teatru, fie cu oameni care iubesc teatrul în același fel. Apoi încet, încet a început să crească blogul meu și am început să simt că el chiar contează, că sunt oameni care caută să citească, fie și doar două-trei rânduri și că poate în sfârșit fac și eu ceva bine în viață. Pot spune că în momentul ăsta eu sunt împăcată cu mine.

A fost al naibii de greu să depășesc toate astea. Și încă mai am drum lung până la a fi bine de tot. Dar teatrul mi-a dat încredere, mi-a dat forță. Nu sunt eu nici acum prea temerară. Dar dacă m-ai fi cunoscut acum un an și ceva, nu eram capabilă nici să privesc un om în ochi și să port o conversație… Și fac în fiecare zi eforturi să fiu tot mai bine.

8. Ai menționat blogul mai devreme și cum a început el să conteze pentru oamenii din jurul tău. Ce reprezintă Cultural 21.ro, de unde a pornit și ce înseamnă el pentru tine?

Am visat mult la proiectul ăsta. Pentru mine scrisul a fost întotdeauna la îndemână. Mie îmi e infinit mai simplu să scriu, spre exemplu, o scrisoare și să îți spun ce simt decât să-ți spun în față. De mică am fost așa. Se certa mama cu mine pentru că nu salutam vecinii de la bloc. Doar că mie îmi era rușine și habar nu aveam cum să explic asta. Nu se auzise la noi pe vremea aia de anxietate socială. Ziceau că-s timidă și prea emotivă… Dar să revenim la ale noastre.  Aici, în treaba asta cu scrisul, foarte mult e și meritul doamnei Iolanda Mănescu care mi-a fost profă de română în liceu, care a văzut în mine chestia asta cu scrisul și care m-a încurajat enorm. Și al dirigintei mei din generală, Laura Goean, de care mi-e un dor nebun. Iar la mine teatrul și scrisul s-au îmbinat dintotdeauna!

Și după ce am fost atunci la My Fair Lady îmi aduc aminte că am scris ceva pe Facebook. Și după vreo două zile am fost la yoga și Ella Miu (n.r. profa mea, fără de care nu aș fi găsit nici azi liniștea și puterea asta să îmi depășesc limitele în primă fază) mi-a zis A, ce mișto ai scris. M-ai făcut să-mi fie dor să merg la teatru cu postarea aia… Și nu știu cum m-am gândit eu să-mi fac un blog. Apoi evident că am avut dubii. Dar până la urmă am făcut saltul în necunoscut. Într-o noapte, pe la două și ceva, am făcut tot ce era de făcut ca să pot să îi dau drumul. I-am zis Cultural.21, că am avut eu o viziune mistico-nebună și așa am simțit că trebuie să se numească…

9. Care a fost prima postare? Despre ce ai scris prima dată?

Prima postare a fost despre acel My Fair Lady care m-a salvat. Dar nu am publicat-o imediat. A rămas în drafturi vreo câteva zile. Apoi am fost la film. La Breaking News, care după mine e unul dintre cele mai bune filme românești ever.  Am ajuns seara acasă, am scris și despre Breaking News și am publicat postările astea două. Și pe site și pe Facebook. Și cumva, mânată așa de un curaj nebun, am dat un tag către pagina filmului. M-am culcat și m-am trezit a doua zi la prânz și am văzut că primisem un like de la Andi Vasluianu. Iar în mintea mea de om irațional a fost Gata, șterg blogul… N-o să rezist prea mult la emoții de genul ăsta!

M-am speriat un pic. Apoi, articol după articol am început să prind încredere. M-am mai vindecat încet, încetișor de piticii de pe creier și mi-am dat seama că, până la urmă, ceva bine tot fac eu. Odată pentru că am parte de niște reacții pozitive și apoi pentru că enervez niște oameni.


Vreau să fac în așa fel încât teatrul să ajungă la oamenii care nu au acces atât de ușor la el


10. Știu că pe lângă faptul că scrii cu multă pasiune și că ești un spectator înrăit mai ai și alte proiecte în plan. Mintea ta lucrează în permanență. Zi-mi un pic la ce te gândești în perioada aceasta.

Mintea mea lucrează, așa e. Am o groază de idei și un știu de ce să mă apuc mai întâi… După ce am ajuns să iau contact cu lumea asta mi-e clar că n-am să mai pot să fac altceva. Nu mai vreau să fac altceva. Am trecut prin joburi multe. Dar de acum înainte vreau ca munca mea să fie despre teatru și despre alte nebunii din astea cu artă și cultură și oameni frumoși… Cu ce mă ocup? E un soi de CV mai neconvențional așa la mine pe blog. De aproape un an sunt consultant de marketing pe segmentul cultural. Bine, nu e ca și cum dau clienții năvală (râde), așa că mai am vreo două job-uri pe lângă. În rest, traduc, scriu, caut un investitor pentru o cafenea ca cea a tipei din Oamenii fericiți citesc și beau cafea. Am câteva proiecte care vor ieși rând pe rând la lumină. Dar, din superstiție, prefer să nu vorbesc despre ele încă…

Pot să-ți spun însă despre ce mi-am propus în calitate de șefă la Pomul Comorii, asociația non-profit pe care am înființat-o împreună cu mama acum trei ani. Vreau să fac în așa fel încât teatrul să ajungă la oamenii care nu au acces atât de ușor la el. Asta îmi doresc eu cel mai mult. Vreau să ajungem cu spectacole în orașele mici, unde nu există teatre. Și vreau bilete pe care să și le poată permite oricine. E greu fiindcă pentru asta trebuie bani. Iar sponsorii se cam codesc când vine vorba de teatru. Dar eu perseverez. Fiindcă mă tot gândesc că dacă pe mine teatrul m-a salvat, oare pentru câți alții nu ar mai putea să reprezinte o salvare?

11. Care ai zice că este lucrul pe care l-ai făcut până acum de care ești cea mai mândră?

Foto din arhiva personală a Mădălinei

Blogul. Fără niciun dubiu. Blogul ăsta cred că e singurul lucru bun pe care l-am făcut eu în viață. Până acum cel puțin. Și nu eram foarte sigură de treaba asta. Doar că un om pe care eu îl admir și îl respect enorm mi-a spus o dată Să nu te schimbi niciodată. Faci foarte bine ceea ce faci. Continuă să faci treaba asta. Nu mi-a mai spus nimeni chestia asta – faci bine ceea ce faci – așa, în felul în care a făcut-o el în dimineața aia, pe 6 august anul trecut.

Vezi? Țin minte și data, și ora, și hainele pe care le purtam în ziua aia…. Cuvintele astea, venite de la un om care avea tot dreptul să îmi spună că n-am niciun drept să fac asta, o să rămână cu mine toată viața. Și am promis să ascult de sfatul ăsta mai ceva decât de cele zece porunci. Și uite așa s-a mai adăugat un om pe lista celor care m-au făcut ceea ce sunt azi. Nu dau nume fiindcă se știe el. Și uite acum, privind în urmă, îmi dau seama că nici până azi nu i-am mulțumit pentru cafeaua din dimineața aia…

12. Ce ai vrea să le spui oamenilor despre teatru? Care crezi că sunt lucrurile acelea esențiale pe care ar trebui să le știe despre teatru o persoană care poate nu a călcat niciodată într-o sală de spectacole? Cum ai convinge pe cineva să meargă la teatru?

Teatrul e mișto. Teatrul e emoție și noi avem nevoie de emoție. Putem să ne mințim că nu-i așa, că suntem ok noi cu noi uitându-ne toată ziua în telefon. Putem să spunem că ne descurcăm singuri și nu avem nevoie de nimeni altcineva în viața noastră. Dar nu-i așa. Doar pentru că am cam uitat să ne deschidem inimile nu înseamnă că sufletul nostru nu mai are nevoie ca noi să avem grijă de el… Și indiferent ce-ar spune unii sau alții, teatrul e pentru toată lumea. Există câte un spectacol pentru fiecare. Trebuie doar să vă dați o șansă să-l descoperiți.


Avem și noi, ăștia cu blogurile, rolul nostru


13. Și uite și de asta sunt bune blogurile precum Cultural.21, nu-i așa? Pentru ca oamenii să își facă o idee despre ce este un spectacol, să citească, să se informeze și, mai ales, ceea ce este foarte important, să înțeleagă la ce urmează să meargă sau la ce au fost, să fie niște alegeri asumate.

Da, cred că așa e. Avem și noi, ăștia cu blogurile, rolul nostru. Să le vorbim oamenilor pe șleau despre teatru. Eu una pe blog încerc să le vorbesc citiorilor așa cum povestim noi acum. Urăsc atunci când autocorrectul mi-l schimbă pe ĂSTA în ACESTA. Nu sunt cu nimic mai prețioasă dacă, atunci când cobor scările după spectacol, spun „acest spectacol mi s-a părut sublim” decât dacă spun „băi, a fost super mișto”. Acum vorbim la nivel emoțional. E vorba despre cum faci să ajungi la toți cei care te-ar putea citi.

Dacă eu ca spectator citesc o cronică și mă încurc în termeni “tehnici”, în cuvinte pe care – deși sunt totuși un om citit și educat – trebuie să le caut în DEX și în analogii filosofice fără sens, s-ar putea să încep să iau de bună prejudecata aia că teatrul e doar pentru “elite”.  Ori eu nu vreau asta. Eu vreau ca oamenii care ajung la mine pe site să înțeleagă ce anume m-a emoționat pe mine la un spectacol. De ce aș reveni la spectacolul respectiv. Ce anume m-a făcut să mă ridic în picioare la aplauze. Cu ce sentimente am plecat din sală. Fiindcă eu cred că pentru asta mergem la teatru. Ca să primim și să dăruim emoție, nu?

14. Apropo, cum ți se pare ție specia asta a noastră, a oamenilor care își permit și ei să vină și să expună o părere fără să aibă o diplomă de specialitate în spate?

Au murit niște oameni acum 30 de ani pentru ca noi să ne exprimăm liber, nu? Îmi pare rău dacă opinia mea supără pe cineva, dar e dreptul meu să o exprim. Uite, mie mi-a plăcut foarte mult Florian Pittiș și unul dintre regretele mele este că nu l-am văzut niciodată pe scenă. Și are el cântecul ăla în care spune că important e cât și cum gândesc… și nu ce diplome am eu în spate, dacă ar fi să parafrazez nu foarte inspirat continuarea.

Dacă vreau, dau în toamnă la Teatrologie și în trei ani sunt cronicar de spectacol cu patalama. Dar nu vreau asta. Eu vreau să rămân așa. O fată care merge la teatru. Un spectator ca oricare altul, plătitor de bilet și liber să-i placă sau să nu-i placă. Chiar dacă vor exista mereu printre critici (și poate chiar și printre oamenii de teatru) voci care să mă acuze că eu, blogerul, viciez cumva lumea lor. Când astfel de afirmații vin de la oameni care fac trei cacofonii în 2 minute de interviu ori care greșesc în cronici numele actorilor – în care eventual mai și aruncă fără jenă cu noroi – cred că ar fi nesăbuit din partea mea să pun la suflet.

Și, ca să-ți răspund la întrebare, eu cred că noi ar trebui să fim tot mai mulți. Mai curajoși și mai vocali. Și nu cred că trebuie să fie neapărat pe un blog. Dacă vezi ceva care îți place, scrie despre asta măcar pe Facebook. Și dă, frate, și un tag să vadă și actorii ăia ce ai scris despre ei. De mesaje private nu zic, că nici eu nu am curaj încă să le trimit. Dar fă cumva să afle și omul ăla care și-a dat sufletul pe scenă că munca lui contează, că e apreciat, că nu ai plecat indiferent de la spectacolul lui.


Eu sunt un spectactor care scrie și nu vreau să fiu mai mult


15. Te consideri imparțială?

Nuuuu. Și mă bucur că m-ai întrebat asta. Eu nu sunt critic de teatru, eu sunt un spectator care scrie. Și nu vreau să fiu mai mult. Nu am ascuns și nici nu o să ascund vreodată chestia asta. Sunt al naibii de subiectivă. Am regizorii mei preferați, am actorii mei preferați, am câteva genuri preferate de spectacole. Nu vreau să fiu imparțială. Asta m-ar face cumva mai rece, cred. Nu am cum să fiu obiectivă. Fiindcă sunt un pic prea empatică…

Eu nu pot sa vorbesc despre tehnica unui actor, că eu nu știu teorie. Eu vorbesc strict la nivel de emoție. Trebuie să îmi placă ce face omul ăla pe scenă. Să simt ceva când îi întâlnesc privirea. Să-l iubesc sau să-l urăsc, după caz. Să-l cred. Și să îmi placă nu doar cum joacă, ci și ce fel de om intuiesc eu că este. Am eu meteahna asta, chestia asta cu rezonanțele și misticismele…

16. Și nu consideri că ar trebui delimitate aceste două lumi? Să nu amestecăm ce face omul ăla pe scenă cu ce face în viața privată?

Poate că ar trebui. Dar eu așa sunt. O fi bine sau o fi rău, asta nu știu… Așa sunt eu și în profesie și în viața privată. Așa-mi aleg medicii, partenerii de afaceri, echipa cu care lucrez, profesorii de la care vreau să învăț ceva nou etc. La fel cum nu pot să doresc la nivel fizic o persoană decât dacă există o scânteie la nivel emoțional și intelectual, la fel se întâmplă și în relațiile astea actor-spectator. Acolo, în sală, se crează un soi de intimitate. Iar eu dacă nu percep un om mișto în spatele personajului, nu pot să mă deschid, să creez o conexiune. Încerc. Dar nu am cum să percep emoție dacă omul de pe scenă e gol pe interior. Poate că e un nume. Un brand. Poate că are el mijloacele tehnice necesare să păcălească ochiul. Dar nu poți păcăli și sufletul, nu?

17. Ai vreo superstiție legată de teatru?

A, da. Am mai multe. Nu păstrez biletele, spun Tatăl nostru înainte de spectacol atunci când joacă oameni pe care-mi sunt dragi. Și poate cea mai ciudată, când plec de la teatru, dacă spațiul îmi permite, îmi place să înconjor teatrul. Dacă nu se poate atunci mai stau un pic pe acolo prin preajmă. Fac asta și când vin. Uneori vin cu două ore înainte, o dată cu actorii. E vorba de o anumită energie pe care vreau să o simt. Sună puțin stalkerish, știu. Dar observându-i pe ei așa, pe furiș, percep parcă mai bine omul din spatele personajului. Asta apropo de ce ziceam mai devreme…


Simt că trebuie să dau ceva înapoi după tot ce am primit eu de la teatru


18. Ce anume simți tu că te încurajează și îți dă aripi în această latură a vieții tale, ce anume te determină să mergi mai departe oricâte piedici ai întâlni pe drum?

Păi e promisiunea pe care îți spuneam mai devreme că am făcut-o, să nu mă schimb. Și de care am de gând să mă țin cât oi putea eu de bine. Apoi, simt că trebuie să dau ceva înapoi după tot ce am primit eu de la teatru. Da, mai obosesc din când în când. Mai am zile când nu-mi arde să pun niște haine decente pe mine și să mă duc la teatru sau zile când abia reușesc să leg trei fraze pe blog. Dar apoi îmi amintesc că pentru mine e infinit mai ușor decât e pentru ei pe scenă.

Știi că sunt actori care vin la teatru și joacă deși le e atât de rău de abia stau pe picioare? Sau care joacă două spectacole într-o zi? Sau trei, sau patru, sau poate uneori cinci… Actori care au fix 10 minute între spectacole să ajungă de la teatrul A la teatrul B și să treacă de la un personaj care te secătuiește la alt personaj care te secătuiește. Și oamenii ăștia mai găsesc la final puterea să zâmbească atunci când ies la aplauze… Și sunt impecabili pe scenă, chiar și după șapte spectacole într-o săptămână. Ori eu nu cred că ai cum să ajungi să faci teatru la nivelul ăsta decât dacă ai un suflet uriaș. Dacă te-a înzestrat universul cu o generozitate din aia rară. Și simt că măcar atât pot să fac și eu pentru a le mulțumi. Să fiu acolo, în sală. Și să mă țin de blogul ăsta, să le vorbesc oamenilor despre teatru.

Și știi ce mă mai face, paradoxal, să merg mai departe? Câte o întâlnire cu cineva care mă face să mă simt un nimeni. Sunt inevitabile momentele de genul ăsta și cred că trebuie să știi să profiți de ele ca să crești. Eu am trecut prin asta prima dată la nici șase luni de când mă apucasem de blog. Nu intru în detalii, pentru că tocmai ce am vorbit despre oameni frumoși adineauri și nu vreau să stric acum vibe-ul cu povestea asta… Da, m-a dărâmat pe moment întâmplarea. Doare să vezi cum cineva cu o anumită educație, cu un nume și o funcție te tratează ca pe un gunoi. Cum un om de la care ai niște așteptări te aruncă la propriu pe ușă afară doar pentru că statutul îi permite să te umilească.

Dar întâlnirea aia m-a învățat că nu trebuie să mai las pe nimeni niciodată să mă calce în picioare. Și că nici numele, nici educația aleasă, nici meseria, nici funcția nu-l fac pe om…

19. Așa, pe final, aș vrea să te întreb dacă ai vreun regret. Dacă ai face ceva diferit dacă ar fi să o iei din nou de la început, acum că știi cum s-au desfășurat lucrurile.

Dacă e să fiu sinceră, să știi că-mi pare rău de multe chestii. Și personal și profesional. Dar prefer să privesc numai înainte acum. Iar dacă aș lua-o de la capăt aș avea mai mult tupeu. Și aș face în așa fel încât să mă bag mai mult în față. Aș vrea să se audă mai mult despre noi, despre specia asta care facem treaba asta cu „blogăreala”. Să se știe că existăm și că facem ceea ce facem din pasiune.


[fvplayer id=”2″]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top
shares