Eu, tu și-o eclipsă – sau când adevărul doare mai mult decât minciuna

Că trăim într-o lume în care tehnologia ne înconjoară din toate părțile nu cred că mai reprezintă o noutate pentru cineva. Avem telefoane și televizoare mega inteligente, avem aplicații cam pentru orice fel de activitate pe care o întreprindem, aproape că ai zice că nu ne mai lipsește nimic. Problema este că atunci când invităm prea multă tehnologie în viața noastră începem să uităm de noi ca oameni. Și de ceilalți asemănători nouă din jurul nostru. Și uităm că poate telefonul ne aduce aminte când să ne luăm pastilele, când să bem apă sau câte calorii mai avem voie să consumăm într-o zi, dar nu ne ține loc de iubire și de căldură sufletească. Nu ne îmbrățișează și nu ne sărută. Așa că poate ar fi înțelept să ne întrebăm câtă importanță trebuie să acordăm unui aparat și ce loc ar trebui să ocupe cu adevărat în viața noastră.

Spectacolul Eu, tu și-o eclipsă este o adaptare după deja cred că foarte cunoscutul film Perfetti sconosciuti (cu remake-uri făcute deja în teatru sau cinema în Franța, Grecia, Turcia, Israel, Coreea de Sud, Ungaria, Mexic, China, Rusia, India, Polonia, Qatar, Suedia și Germania). Recunosc că atunci când am văzut pentru prima dată filmul i-am simțit potențialul uriaș de a se transforma și într-un spectacol de teatru super mișto și captivant și mă bucur că în sfârșit a ajuns și la noi. Nu mă miră absolut deloc că au apărut toate aceste remake-uri după el în țări atât de diferite pentru că subiectul, baza întregului scenariu, este atât de universal(ă). Nu contează că ești grec, neamț, chinez, polonez samd, impactul este același. De ce? Pentru că e vorba despre noi toți și despre fiecare dintre noi, atât de universal valabili și de vulnerabili.

O gașcă de prieteni se adună într-o seară acasă la unii dintre ei să ia cina și să stea la povești. După o discuție ce se îndreaptă spre concluzia că toți se cunosc unii pe ceilalți atât de bine încât nu au cum să mai existe secrete între ei, una dintre gazde propune un joc: să își pună telefoanele laolaltă și de fiecare dată când unul dintre ele sună convorbirea, mesajul, emailul etc să fie împărtășit(ă) cu voce tare cu ceilalți. Firește, cine susține că nu are nimic de ascuns minte cu bună știință, așa că odată pornit jocul… toate secretele pe care nimeni nu recunoaște că le-ar avea încep să se arate și să lase urme.

Spectacolul regizat de Bogdan Drăgulescu este foarte viu și are un ritm care nu te lasă să ieși din poveste. Chiar și momentele în care cei opt discută despre diverse lucruri ce par mai mult sau mai puțin relevante sunt de fapt extrem de importante în dinamica și narațiunea spectacolului pentru că lansează platforme pentru fiecare dintre personaje să se definească. Fiecare dintre ele duce o luptă mai mult sau mai puțin vizibilă de protejare a propriei intimități. Fiecare se înfășoară și se desfășoară din carapacea sa și încearcă să se explice pe măsură ce acțiunea avansează.

Robi (Radu Ciobănașu) și Eva (Andreea Mateiu) sunt gazdele petrecerii. Căsătoriți de mulți ani, arborează o răceală incomodă între ei. E ca și cum nu ar vrea, dar în același timp ar mai vrea să fie împreună. Părinții unei adolescente de 17 ani, Sofia (Toria Drăgulescu care, pe lângă rolul de povestitoare, reușește să surprindă cu multă pasiune și credibilitate ingrata vârstă și perioadă a adolescenței), cei doi se zbat să reziste și să meargă mai departe. Radu Ciobănașu își pune amprenta și transformă un personaj care poate părea la prima vedere distant și degajat într-unul sensibil, într-un tată devotat și iubitor care încearcă să fie liantul care le apropie pe fiica ușor rebelă și pe mama neînțelegătoare și băgăcioasă. Înțelegător, împăciuitor și, de ce nu, în final poate chiar iertător, Radu Ciobănașu își face personajul auzit și puternic. Andreea Mateiu este pur și simplu încântătoare. Își respectă și își duce cu verticalitate personajul de la început până la sfârșit, ascunzând o mare fragilitate sub masca de femeie rece, calculată și puternică. Mă bucur să o descopăr pe Andreea în din ce în ce mai multe spectacole de teatru pentru că are un talent și o lume interioară aparte pe care le pune în slujba personajelor sale creând roluri extrem de asumate și de consumatoare.

Cosmin (Sergiu Costache) și Bianca (Alexandra Stroe) sunt cuplul exuberant, extra îndrăgostiți unul de celălalt și gata să facă un copil. Sergiu Costache este plin de viaţă şi de ritm, glumeşte, se distrează și iubește. Mi-a plăcut cum, în momente cheie ale spectacolului, își reduce personajul la tăcere și îi ghidează gesturile și privirile cu foarte multă naturalețe. Alexandra Stroe, frumoasă și cu un soi de candoare deloc simulată este contrapunctul care îl liniștește și care îl domolește. Poate singurul personaj curat din spectacol, ea este pur și simplu firească fie că se bucură sau că suferă. Cei doi se completează foarte bine, iar chimia dintre ei funcționează pe tot parcursul spectacolului.

Leo (Cătălin Frăsinescu) și Carla (Silvia Gisca) ascund propriile drame și secrete și își punctează foarte natural trecerile de la glume la seriozitate și sensibilitate. Cu gesturi studiate și firesc controlate în momentele de intensitate maximă, Silvia Gisca scoate din rutină un personaj când împăciuitor și înțelegător, când autoritar și fără teama de a prelua frâiele și de a acționa. Cătălin Frăsinescu îl însuflețește foarte abil pe avocatul Leo, trecându-l de la glume deochiate la întrebări și frământări extrem de importante dându-și timp să crească scenic și să fure focusul de la celelalte personaje în anumite momente ale acțiunii.

Mădălin Mandin îi dă viață lui Pepe cu un val de energie și cu un suflet plin de emoție. Dacă la început acaparează scena ca o tornadă, pe măsură ce ițele spectacolului încep să se desfășoare, el își însuflețește personajul cu atâta emoție și sensibilitate încât nu are cum să nu îți înghețe zâmbetul pe buze și să nu ți se umple ochii de lacrimi. Cu stăpânire și mult calm, Mădălin Mandin își duce personajul într-o zonă care te forțează pe tine, spectatorul, să îți pui multe întrebări.

Se râde mult la spectacolul ăsta, dar se și lasă liniștea de câteva ori. Și în liniștea aia nu ai cum să nu te lași modificat. Liniștea aia nu are cum să nu îți intre în suflet și să te schimbe, fie și un pic. Și mi s-a plimbat prin creier în continuu replica din Revizorul lui Gogol și voi de ce râdeți? Râdeți de voi înșivă. Pentru că e trist. E atât de trist cum judecăm și cât de ușor o facem, cât de simplu este să arunci niște cuvinte care dor și care vor lăsa răni pe viață. Și cum zbaterile acestor opt personaje sunt, într-o mai mică sau mai mare formă, zbaterile noastre, ale tuturor.

La final, când se potolește râsul și se așează în tine subiectul acestui spectacol, întreabă-te dacă tu ai avea curajul să joci un astfel de joc, dacă ești pregătit să îți lași telefonul să îți schimbe cursul vieții, dacă poți să fii tu, gol și în totalitate vulnerabil în fața celorlalți, cu toate secretele tale întinse pe masă în fața lor gata pentru a fi disecate și terfelite. Da, secretele dor, dar uneori adevărurile dor și mai tare.


 

(Visited 171 times, 1 visits today)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *