Nu regret nimic – Teatrul Act

Suntem ceea ce știm cel mai bine să facem

Am mai povestit eu despre cum unele spectacole pur și simplu mi se lipesc de suflet. Găsesc ele acolo o crăpătură prin care să intre și se contopesc cu bătăile inimii și gata, din momentul acela înainte sunt o parte din mine. Bine, cred că toate spectacolele pe care le văd ajută la șlefuirea mea din multe puncte de vedere și sunt deci o părticică din mine, dar pe unele știu că aș putea să le (re)văd de excesiv de multe ori și le simt cumva mai aproape de nucleul meu sufletesc.

Ei și cam așa s-a întâmplat cu noul spectacol al lui Eugen Gyemant Nu regret nimic de la Teatrul Act. Spectacolul reprezintă finalul unei trilogii din care mai fac parte și Omul-Pernă (tot la Teatrul Act) și 50 de secunde (la Teatrul Național București). M-am învățat un pic cu viziunea lui Eugen asupra subiectelor psihologice, îmi place foarte mult cum le abordează și cum le țese în niște spectacole puternice. Le lasă să se dezvăluie un pic câte un pic, natural, crescând tensiunea fără să o forțeze și fără să apeleze la artificii de formă.

Nu regret nimic vorbește despre multe lucruri și o face extrem de inteligent prin textul scris de Székely Csaba. O aparent banală reîntâlnire între doi foști membri ai Securității este doar începutul pentru o serie întreagă de întâmplări, dar mai ales pentru o serie întreagă de întrebări. Nu am prins decât trei ani până la revoluția din 1989 deci nu pot să vorbesc despre experiențele sau amintirile mele din vremea respectivă. Ce știu despre lucrurile care se întâmplau atunci le-am aflat citind sau uitându-mă la documentare. Subiectul metodelor de tortură și al regimului de teroare instaurat de serviciul securității a născut un soi de interes în mine pe care nu știu să îl explic foarte bine. Cred că pur și simplu am vrut să înțeleg de ce oamenii ăia acționau așa cum o făceau, cum reușeau să ducă la capăt torturi greu de imaginat sau de descris și dacă aceste comportamente ale lor îi influențau în vreun fel, dacă le schimbau percepția asupra vieții, asupra morții, asupra durerii, asupra oamenilor în general.

Asta face și spectacolul Nu regret nimic, încearcă să ne răspundă la astfel de întrebări. Și o face într-o modalitate teribil de crudă și de realistă, te forțează efectiv să privești o realitate în față și să reacționezi la ea. Te forțează să încerci să înțelegi, dar nu înțelesul acela superficial, de suprafață, ci acela visceral, care taie în carne vie. Poți oare să îl înțelegi cu adevărat pe Dominic Cormoș, colonel și torționar, aflat acum la pensie? Poți să îl asculți cu adevărat atunci când vorbește despre respectul pentru regimul comunist care se îngrijea ca tuturor oamenilor să nu le lipsească nimic, când vorbește despre îndatoririle sale și despre a face întotdeauna lucrurile în care crezi, chiar și dacă acestea înseamnă torturarea tuturor celor care erau prinși că derapează de la linia impusă de partid? Putem să privim un om fără să îl judecăm pentru faptul că el a găsit niște explicații în care să creadă cu toată ființa lui și care să facă acceptabile în ochii săi ororile comise în perioada aceea? Nu știu, chiar nu știu… însă ce mă bucură este că nu simt că spectacolul ăsta arată cu degetul, nu simt că spune așa e bine sau așa e rău. Mai degrabă pune pe masă niște argumente pe care fiecare este liber să le asimileze așa cum este construit.

Am mai zis despre Lucian Iftime că are un soi de candoare pe care am regăsit-o în toate personajele sale de până acum. Ați fi probabil tentați să credeți că asta înseamnă că își îmbunează personajele, chiar și pe cele negative. Din contră. Candoarea asta a lui le dă o latură extrem de umană, atât de naturală pe alocuri încât uneori mă sperie, mai ales dacă îți surprinde privirea și te simți sfredelit până în suflet. Recunosc, la monologul său din final am avut secunde bune în care nu am putut să îl privesc în ochi pentru că efectiv nu îmi dădeam seama ce simt, se dădea o luptă în mine și nu puteam să îi înfrunt privirea (bine, nici lacrimile nu prea mă ajutau să văd foarte clar). Este excelent în asumarea sa totală fie că îți descrie cu cel mai mare calm elemente oribile, fie când îl simți uman, firav, vulnerabil, la un pas de a se lăsa să se îndrăgostească.

Este prima dată când o văd pe Irina Antonie pe scenă și mi-a plăcut foarte mult. Este sensibilă, inocentă până la durere, darnică și plină de viață, cu treceri foarte naturale de la o stare la alta, de la joc la realitatea chinuitoare, de la speranță și răsfăț până la agonie. Îți intră super ușor pe sub piele, se cuibărește acolo și nici nu îți dai seama din care moment exact ai început să o super-îndrăgești.

Dan Rădulescu a demonstrat, fie și dacă e să luăm în calcul doar cele două spectacole din această trilogie în care joacă faptul că are putere foarte mare de adaptare și de tranziție prin tot soiul de stări sufletești. Deși își construiește personajul din Nu regret nimic predominant în note comice care îi vin mânușă, în momentul în care schimbă registrul (în anumite situații într-o secundă) firescul lui devine apăsător. Pauzele pe care le face, accentul pe care îl pune pe anumite cuvinte, toate se adună ca un nor negru care prevestește o furtună nimicitoare.

Da, se și râde la spectacolul ăsta. Accentele comice detensionează pe alocuri atmosfera. În alte cazuri tocmai accentul comic este cel care îți așează pe umeri cu toată greutatea din lume tensiunea schimbului de replici sau al situațiilor descrise. Eugen Gyemant dozează și alternează totul cu un simț foarte fin al măsurii. Și, cum spuneam, construiește atent, cărămidă după cărămidă, un spectacol care înfierează gândurile, explicațiile și sentimentele celor trei personaje în carnea și sufletul tău de spectator. În plus, trebuie să menționez scenografia semnată de Maria Nicola care, prin simplitatea ei, adâncește atmosfera apăsătoare și neapărat trebuie să menționez muzica. Muzica e ceva… nu știu ce l-a inspirat pe Eugen, de unde i-au venit ideile, dar fără muzica asta cred că s-ar fi pierdut o parte din farmecul și din mesajele mai puțin vizibile ale spectacolului. E pur și simplu bucățică de suflet.

Știți că nu obișnuiesc să divulg elemente cheie ale spectacolelor pe care le vizionez pentru că nu vreau să privez pe nimeni de bucuria de a le descoperi cu tot ce au mai bun și mai surprinzător. Ce ascunde și ce evoluție are fiecare dintre personaje, ce profunzimi și sensibilități lasă fiecare să se întrevadă, astea vreau să le descoperiți singuri. Aveți multe de descoperit, este o călătorie tare importantă pe care cred că foarte mulți dintre noi (pentru că nu îndrăznesc să zic toți) ar fi bine să o facă. O să ieși alt om față de cel care a intrat, iar cu asta am o vagă impresie că nu mai vorbește subiectivismul din mine. Pentru mine a devenit noul meu spectacol preferat. Poate o să devină și al vostru. Că la suflet nu am deloc dubii că o să vă lucreze.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top
shares