Cursa de șoareci – Teatrul Național București

Agatha Christie. Agatha Christie sau un foarte bun și cunoscut sinonim pentru povestirile polițiste care te țin cu sufletul la gură și unde niciun personaj nu este ceea ce pare a fi. Cu 80 de romane și nuvele și 19 piese de teatru publicate și traduse în peste 70 de limbi, Agatha Christie este, alături de William Shakespeare, cel mai vândut scriitor al tuturor timpurilor.

Spectacolul Cursa de șoareci de la Teatrul Național din București este foarte atent construit de către Erwin Șimșensohn care nu lasă absolut niciun element la întâmplare. Îl ajută și scenografia semnată de Liliana Cenean care construiește un spațiu de joc super ofertant și pus foarte bine la punct până la ultimul detaliu. Erwin Șimșensohn și-a ales o distribuție încântătoare pe care o conduce cu dibăcie reușind să facă fiecare dintre personaje să fie important și principal. Și nici nu au cum să fie altfel pentru că fiecare dintre ele își păzește propriul mister și fiecare dintre ele contribuie la ițele încurcate ale intrigii polițiste. Nu vreau să divulg prea multe despre desfășurarea acțiunii, o să spun doar că 6 personaje se adăpostesc de o furtună de zăpadă la conacul condus de soții Ralson în timp ce de la radio aflăm despre o crimă comisă în Londra. Cum probabil deja intuiți, absolut toate personajele se potrivesc descrierii vagi a criminalului și astfel începe… cursa.

Ileana Olteanu este Mollie, o apariție încântătoare și firească. Aparent diafană, ușor neștiutoare și captivată de foarte proaspătul ei soț, este feminină și drăguță atunci când trebuie, dar poartă cu ea o anumită doză de ambiguitate pe care Ileana Olteanu o dezvoltă foarte bine și care îți stârnește și mai mult interesul să o descoperi pe adevărata Mollie. Florin Călbăjos este Gilles, soțul ei. Distrat și îndrăgostit de tânăra sa soție, Gilles are și el, bineînțeles, secretele lui și este interesat de urmărit transformarea pe care i-o desenează Florin de la bărbatul finuț și manierat la unul puternic, care trece în mare forță din planul secund în cel principal atunci când se simte amenințat sau când își dă frâu liber bănuielilor.

Mihai Calotă îl interpretează cu dibăcie pe misteriosul domn Paravicini care, prin sosirea sa total inopinată și prin atitudinea sa care emană că ar avea ceva de ascuns la fiecare pas adâncește și mai mult misterul ce se construia deja în jurul celorlalte personaje. Tomi Cristin este taciturnul și sobrul maior Metcalf, în timp ce Cosmina Olariu este răzvrătita domnișoară Casewell. O apariție interesantă, energică și destul de contrastantă cu restul personajelor, Cosmina Olariu mi s-a părut extrem de fresh, de prezentă, stăpână pe rolul său de debut pe scena Naționalului din București. Mi-a plăcut mult cum își strunește și cum își punctează personajul. Răzvan Oprea este comisarul Trotter, foarte bun în încercarea personajului său de a lega și dezlega toate ițele necunoscute ale poveștii. El îi dă comisarului o claritate pe care o construiește fără să se grăbească și fără să o forțeze, înscriindu-se perfect în galeria personajelor care nu sunt deloc ceea ce par a fi.

Simona Bondoc e cu siguranță o plăcere de urmărit în rolul doamnei Boyle pentru cât de bine își construiește personajul și pentru cum stăpânește scena. Îmi aduc aminte de Simona Bondoc acum 17-18 ani atunci când am văzut-o pentru prima dată pe scenă în rolul Anna Pavlovna din Cadavrul Viu de Lev Tolstoi și mă bucur nespus să o regăsesc în acest spectacol cu aceeași prestanță și cu aceeași postură aristocratică. Plină de viață și de forță creionează un personaj pe care, în ciuda asprimii de care dă dovadă, nu ai cum să nu îl îndrăgești.

L-am lăsat la final pe enigmaticul Cristopher Wren pentru că mi-a plăcut foarte mult cum Petre Ancuța face un personaj extrem de viu și atât de asumat în aparenta sa joacă. Este foarte efervescent și complet carismatic, șarmant și credibil, cu accente perfect nuanțate și cu niște ticuri care sunt atât de firești încât le observi doar dacă îl privești cu atenție. Wren-ul lui Petre Ancuța este studiat în detaliu, așa cum orice personaj care iese câtuși de puțin din tiparele – să-i zicem – normalului ar trebui să fie. Nu poți să construiești un personaj excentric decât dacă ești 100% asumat și prezent, ceea ce el este în totalitate.

Puteți încerca să ghiciți care dintre ei este criminalul. Nu prea aveți cum să nu faceți asta, e firesc. Atât doar vă spun: nu uitați de cine este scrisă piesa de teatru. De fiecare dată când credeam că am început să mă prind cine este criminalul apăreau alte și alte detalii care mă făceau să o iau iarăși de la zero reevaluând toate personajele. De asta e atât de mișto spectacolul ăsta – pentru că nimeni nu e ceea ce pare a fi, personajele nu sunt liniare sau încadrate în anumite tipologii, totul este într-o continuă mișcare și schimbare și este atât de bine și de milimetric gândit încât te ține în suspans vreme de două ore și un pic și te face să vrei să afli și mai mult, și mai mult despre fiecare dintre personaje. Și este atât meritul lui Erwin Șimșensohn că a știut cum să spună această poveste astfel încât să fie captivantă de la ridicarea cortinei și până la momentul aplauzelor, cât și a distribuției pe care a ales-o pentru a da viața acestui thriller polițist, fiecare dintre personaje fiind tratat ca un element cheie.

Mergeți să faceți parte din acest cerc select de persoane care află cine este criminalul din Cursa de șoareci. Este unul dintre cele mai bine păstrate secrete (o să vedeți de ce spun asta) și o să vă simțiți și voi complici după terminarea aplauzelor. Un mod inedit (și important!) de a încheia un spectacol care sigur o să vă meargă la suflet pentru că, nu-i așa, teatrul e fix ce trebuie pentru asta!


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top
shares