Zbor deasupra unui cuib de cuci – Teatrul Metropolis

Romanul lui Ken Kesey Zbor deasupra unui cuib de cuci a apărut în 1962, iar 13 ani mai târziu a fost transformat aproape într-un cult de către Milos Forman care l-a ecranizat și l-a distribuit pe Jack Nicholson în rolul principal. La suprafață povestea este simplă: într-un spital de boli mentale este adus un nou pacient, recalcitrantul și rebelul Randle P. McMurphy care, pentru a scăpa de o condamnare la pușcărie, acceptă să fie transferat la acest spital și să fie evaluat. Aici întâlnește un grup de pacienți, fiecare cu povestea și problemele lui, iar cartea (și filmul) ne prezintă evoluția lor, a tuturor, din momentul în care li se alătură McMurphy. În esență însă lucrurile sunt tratate la un alt nivel și te împing să te gândești ce înseamnă să trăiești într-o societate care ne dorește pe toți aliniați cuminte exact ca niște roboți, ce înseamnă să ai curajul să intri într-un astfel de sistem și să te răzvrătești și să aspiri către libertate.

Închiși în această colivie cu gratii de fier, pacienții spitalului de boli mentale încearcă, prin terapii de grup și medicamentație, să se conformeze regulilor societății. Majoritatea sunt acolo la cerere și sunt liberi să plece oricând își doresc, dar nu e deloc surprinzător că niciunul dintre ei nu vrea să o facă – acolo e liniște, acolo e un spațiu sigur unde cunosc foarte bine regulile și se supun lor, nu trebuie să dea ochii cu nebunia care se întâmplă zilnic ‘afară’. Și tocmai această legumizare încearcă McMurphy să o spulbere cu stilul său rebel și complet… viu. Și reușește. Reușește să aducă libertate în sufletele unor oameni care au ajuns să creadă că trebuie doar să se conformeze în viață. Reușește să îi elibereze, chiar și pentru câteva momente, de reguli, liniște și medicamentație și este atât de puternică și de importantă această eliberare încât, pentru unii dintre ei, poate este cel mai nebunesc lucru pe care l-au făcut vreodată.

Nu știu dacă este ceva ce Andrei Huțuleac nu poate să facă. Omul ăsta este atât de plin de talent încât este o bucurie pură să îl vezi pe scenă. Își însușește pe deplin rolul lui Randle P. McMurphy, se transformă și te transpune și pe tine, spectatorul, în povestea lui. Îl prinde extrem de bine rolul de băiat rău carismatic, provocator, obraznic, zeflemitor, dar magnetic și teribil de captivant în același timp. Unii îl vor compara poate cu Jack Nicholson, însă nu văd de ce această comparație ar avea vreun rost pentru că Andrei Huțuleac nu are nevoie de absolut nicio comparație. Este puternic de rebel și de viu, este ancorat cu toate forțele în acest personaj pe care și-l face ‘al lui’ din toate punctele de vedere și reușește să te seducă și să te emoționeze în același timp. Și categoric îl crezi. Și îți insuflă și ție nebunia și bucuria lui de libertate din care parcă ai vrea să guști și tu măcar un pic. Și nu doar că joacă minunat, da’ în plus mai și cântă – la fel de bine și de magnetic. Și te vrăjește cu o energie vibrantă și cu o sensibilitate dureroasă care în mod sigur nu te pot lăsa indiferent.

Voicu Aaniței este un Billy Bibbit încântător. Băiatul inadaptat cu o mamă super protectoare este portretizat de Voicu Aaniței cu gingășie, timiditate, căldură și cu o redare atât de fină și de atent lucrată a defectului său de vorbire încât ajungi să uiți că privești un actor și nu un bâlbâit. Adrian Nicolae este un Cheswich adorabil care nu are cum să nu te facă să zâmbești cu reacțiile sale natural de amuzante, în timp ce Sorin Miron îi dă viață seriosului și inteligentului Dale Harding cu finețe și maturitate. Martini este George Costin pe care chiar nu ai cum să nu îl îndrăgești pentru reacțiile sale atât de firești, în timp ce Carol Ionescu, care repetă o singură replică tot spectacolul, este un deliciu care nu trebuie scăpat din ochi când se află pe scenă. Codrin Boldea (Scanlon) și Alin Florea (Bromden) completează cu naturalețe gașca băieților instituționalizați. Fiecare dintre ei trebuie urmărit cu atenție pentru că ascunde un întreg univers de mimici care nu sunt deloc lăsate la întâmplare. Mi-a plăcut foarte mult să îl observ pe fiecare în parte, să văd cât de complexe pot să fie niște personaje aflate în plan secund doar prin felul în care gesticulează sau reacționează la ceea ce se întâmplă în plan principal.

Sora Ratched în interpretarea Nicoletei Hâncu este dominată de o puternică ambivalență. Pe de-o parte transmite o anumită seriozitate și stăpânire de sine care par imperturbabile. Scopul ei este de a ajuta la reabilitarea bolnavilor astfel încât poate, într-o bună zi, aceștia să se poată reîntoarce în societate, iar această reintegrare se poate face doar cu reguli stricte menite să îndrume pacienții spre o purtare exemplară. Nicoleta Hâncu manevrează foarte bine această seriozitate rigidă, dar lasă să se întrevadă și fărâme de sensibilitate și de atașament. Ultima scenă mi s-a părut încununarea frumuseții și subtilității interpretării ei din tot spectacolul pentru că m-am întrebat dacă în reacțiile Sorei Ratched se citea o tristețe foarte mare la vederea lui McMurphy sau, de fapt, o mulțumire reconfortantă că lucrurile s-au liniștit în sfârșit. Ea este secondată de Alexandru Pavel, un Dr. Spivey distrat, neatent, dar cu o latură umană mai activă și mai prezentă decât a colegilor săi atunci când se lasă furat de poveștile pacienților și pare să fie mai degrabă de partea lor decât de cea a sistemului. Pe de altă parte însă este perfect capabil să ducă la bun sfârșit cu relaxare și detașare tehnici și intervenții medicale dificile de privit, ceea ce te face să te întrebi oare ce gândește cu adevărat despre tot ce se întâmplă în fața și în jurul lui. Alexandru Pavel crează un personaj foarte mișto de urmărit pentru că, uneori, ai senzația că este unul dintre ei (dintre pacienți), cu toate ticurile sale extrem de bine și de natural lucrate – vă provoc să i le identificați pe toate, eu am descoperit trei.

Pe Victor Ioan Frunză îl apreciez extrem de mult și este unul dintre regizorii mei preferați pentru proiectele în care se implică și pentru această minunată ‘trupă fără nume’ pe care o dezvoltă și o îndrăgește atât de tare. Se vede legătura dintre oamenii care lucrează de ani de zile împreună, care se cunosc și se simt unul pe celălalt așa de bine pe scenă – și se văd și toate rolurile mai mici sau mai mari pe care fiecare dintre ei le are deja în spate. Victor Ioan Frunză, secondat ca întotdeauna minunat pe parte scenografică și de costume de Adriana Grand reușește un spectacol care te bucură pe deplin și te umple de energie pentru că schimbă ceva în tine dându-ți viață și emoționându-te total. Este cu adevărat un spectacol pe care trebuie să îl vedeți, eu o să încerc să îl revăd cât de des o să pot chiar dacă știu că biletele se vând extreeem de rapid.

Mergeți la teatru, o să vă facă bine la suflet!


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top
shares