Coaste din viața lui Adam – Teatrul Elisabeta

Conceptul de teatru în care spectatorul este făcut să se simtă ca un martor la un proces, implicat direct și responsabil cumva de un verdict nu este nou. Ce face însă Octavian Strunilă cu acest spectacol scris și regizat de către el duce acest concept cu un pas mai departe. Mi se pare o idee foarte interesantă și inedită și de aceea nu vreau să dau prea multe detalii ca să descoperiți singuri la ce mă refer.

Suntem deci martorii unui proces, mai exact procesul lui Manuel, un muzician care este omorât de către femeia alături de care locuia și care ajunge la porțile raiului pentru a lua parte la judecata sa în urma căreia se va decide dacă va merge în rai sau în iad. Având în vedere că se face vinovat doar de un singur cap de acuzare (preacurvia) și nu de două câte ar trebui ca să fie pasibil de a-și petrece eternitatea în iad, procesul pare ușurel și ca și câștigat. Lucrurile însă se complică în momentul în care procurorul aduce în fața juraților o femeie care s-a sinucis din cauza lui Manuel, iar acesta se vede astfel în fața a două capete de acuzare grave care l-ar putea foarte ușor și rapid trimite pe porțile iadului. Manuel este deci nevoit să își expună întreaga viață personală în fața juraților încercând să își dovedească nevinovăția.

Leonid Doni este Manuel și e tare bun și convingător într-un rol care mi se pare greu de dus și de arătat publicului. Manuel nu e vreun bărbat model, e genul de bărbat pe care tu ca părinte ai vrea să îl ții cât mai departe de fiica ta pentru că ar face-o să sufere cu siguranță, genul de bărbat care pur și simplu nu și-a dorit să se conformeze regulilor societății și care și-a dorit toată viața să fie liber. Mânat de un soi de egoism pe care toți îl avem în noi, dar pe care unii îl controlează mai mult, alții mai puțin, el a ales să se pună în permanență pe sine pe primul plan. Confortul și starea sa de bine au primat întotdeauna în fața felului în care se simțea cealaltă persoană implicată – mereu altă și altă femeie care încerca doar să îi fie alături și să construiască ceva alături de el. Într-un moment extrem de emoționant și de sensibil construit de Leonid Doni aflăm ce întâmplare din trecutul său a stat în spatele deciziei lui Manuel de a nu avea copii niciodată, chiar dacă, în momentul morții, era deja tată de două ori. Cu un umor bine controlat și punctat, Leonid este fermecător și reușește să ni-l prezinte pe Manuel într-o manieră în care parcă nici nu poți să îl urăști, dar nici să îl iubești, ci poți doar să încerci să îl înțelegi.

Octavian Strunilă preia rolul lui Tudor Vladimirescu, avocatul apărării (da, acel Tudor Vladimirescu care, pe lângă conducătorul revoluției de la 1821, a fost și avocat), iar rolul îl prinde foarte bine. Octavian este extrem de natural, iar ăsta este un lucru pe care l-am observat la el încă de acum câțiva ani când l-am văzut prima dată la teatru. Este foarte, foarte natural și relaxat și este o plăcere să îl urmărești pe scenă. Paul Ipate îl interpretează pe procuror într-o manieră degajată, elegantă, susținându-și foarte bine părerile. Este cu adevărat magnetic de urmărit în timpul monologului său, excelent scris și argumentat, în care te pune serios pe gânduri în privința motivelor care stau în spatele lucrurilor pe care le facem – oare chiar nu mai suntem capabili de iubire și de creație din iubire și totul se face doar din ură și invidie, pentru că celălalt are și noi nu, pentru că celălalt poate și noi nu am reușit? Dacă ne scotocim foarte bine prin interioarele noastre oare ne vom da seama că în viață am am fost motivați să facem lucruri doar de dorința de a fi mai buni ca un altul și atât? Foarte calculat, Paul Ipate nu se grăbește cu acest monolog și îl lasă să crească firesc, organic, până în punctul maxim în care se descătușează de-a dreptul și nu ai cum să nu îi sorbi fiecare cuvânt.

Oana Strunilă semnează coregrafia spectacolului și își asumă rolul imparțial al Judecătorului, iar Anca Dinicu este Eliza, una dintre fostele iubite ale lui Manuel și motivul pentru care el riscă să ajungă în iad.

La o primă mână acest spectacol pare simplist – aflăm informații despre un bărbat care n-a vrut să se lege de nicio femeie din viața lui și care a înșelat de câte ori a avut ocazia. În esență însă e mult mai profund de atât și te face să te gândești oare câți dintre oamenii care se află într-o relație sunt cu adevărat fericiți și împliniți și câți stau acolo pentru că așa i-au educat părinții, pentru că așa le spune societatea că trebuie să facă, pentru că au suferit fel și fel de traume în copilărie și își găsesc un panaceu toxic într-o relație și câte și mai câte motive care nu ar trebui să stea la baza niciunei relații asumate, mature și fericite. Mai mult, mi se pare că vorbește despre o chestiune unde poate mulți dintre noi am sări cu un verdict categoric după primele replici și te forțează să îți deschizi mintea, să cauți să înțelegi ce se află de ambele părți ale unei povești și, ce mi se pare cel mai important, spectacolul acesta nu judecă și nu este părtinitor deși ar putea foarte ușor să fie.

Felicitări întregii echipe și lui Octavian Strunilă pentru un text extrem de bine scris și pus în scenă.

Ah, și P.S. – nici după moarte nu scăpăm de birocrație!

Mergeți la teatru, chiar face bine la suflet!


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top
shares