Un tramvai numit dorință – Teatrul Metropolis

Un tramvai numit dorință este spectacolul care m-a determinat din nou să mă apuc de scris (proiectul acesta cu blogul s-a născut în mintea mea acum 1 an de zile, dar din diverse motive l-am abandonat fără să reușesc efectiv să îl lansez la apă anul trecut) și mi se pare mai mult decât firesc ca prima mea postare sau recenzie să fie despre el.

Piesa a fost scrisă în anul 1947 de Tennesse Williams și a apărut la doi ani după succesul Menajeriei de sticlă urmând ca mai apoi, în 1948, autorul să primească Premiul Pulitzer pentru literatură.

Două surori, același start în viață, dar evoluții complet diferite. În timp ce Blanche alege să rămână acasă încercând să salveze plantația Belle Reve și să se lupte cu fantomele trecutului, Stella lasă în urmă această lume și pleacă de acasă căsătorindu-se cu Stanley, un polonez carismatic și temperamental, dedicându-se astfel vieții de familie. Toate lucrurile se dau însă peste cap și toate angoasele ies la suprafață în momentul în care Blanche vine în vizită la Stella. Ceea ce pare să fie o simplă revedere pe alocuri duioasă, pe alocuri ușor veninoasă între două surori care nu s-au mai văzut de ceva timp se transformă pe parcursul celor două ore și jumătate într-o dramă dureroasă care te lovește cu niște confesiuni sensibile, cu răbufniri fulgerătoare și poate cu una dintre cele mai profunde, puternice și emoționante evoluții și transformări ale unui personaj.

Dacă nu mă înșel este prima dată când am văzut-o pe Mirela Oprișor pe o scenă de teatru și mi-a plăcut foarte, foarte mult. Are o anumită sensibilitate, o anumită candoare a femeii care iubește și speră și care pentru mulți probabil este exemplul perfect al Sindromului Stockholm, al victimei care se îndrăgostește de atacatorul ei și de care nu se poate desprinde. Am rezonat cu ea, am rezonat cu iubirea care depășește abuzul fizic și psihic. Nu este ok, evident, în nicio situație nu este ok sau justificabil în vreun fel să dai într-o femeie, să dai într-o femeie gravidă și nu o să pot să găsesc vreodată vreo explicație pentru un bărbat care alege să se comporte așa. Într-un fel însă, Stella Mirelei Oprișor mă face să înțeleg femeia care se întoarce, care iartă, care iubește mai mult și mai mult. Mă face să o simt mult mai personală și să îmi dau seama cât de greu trebuie să fie pentru extraordinar de multe femei să spună stop și să plece definitiv dintr-o situație din aceasta de abuz. Cred că poți sa iubești atât de mult, să speri și să te dedici atât de mult încât să treci peste orice doar să rămâi alături de bărbatul respectiv și totul să capete sens. 

Ajung astfel cumva firesc la Stanley-ul lui Gavril Pătru, la acest soi de brută liberă care se comportă fix cum îi vine lui să o facă, fără să țină cont de nimic altceva. Poate una dintre cele mai cunoscute și mai emblematice replici se petrece atunci când Stanley o strigă pe Stella să se întoarcă acasă.  Tocmai văzusem o scenă care efectiv mi-a strâns stomacul de nervi și de durere și îți spui că nu ai cum să îl înțelegi pe Stanley, omul ăla nu are cum sa simtă ceva pentru Stella, nu are cum să o iubească. Nu are cum să aibă vreo latură umană sau cum să empatizezi cu el. Și apoi vine chemarea… vine strigătul acela care simți că îi rupe sufletul în două. E o replică.  O simplă, singură replică, dar pe care Gavril Pătru o construiește și o dezlănțuie cu așa o forță încât îi simți toată disperarea, tot regretul, toată vina și toată iubirea. Stanley nu are cum să fie un personaj pozitiv. Tot abuzul mental, sentimental, sexual nu au cum să îl transforme într-un personaj iubit, dar interpretarea lui Gavril Pătru, încrederea pe care o afișează, poate chiar și postura, frazarea și mimica îi dau lui Stanley o latură umană. L-am și înțeles cumva, l-am și adorat și l-am și urât în același timp. 

Mi-am dorit să scriu despre toate personajele din acest spectacol, dar în special am vrut să scriu despre Blanche și despre Emilia Popescu. Ce reușește Emilia Popescu să facă pe scena Teatrului Metropolis timp de 2 ore și ceva e admirabil. De fapt, e cu mult mai mult decât admirabil, e poate cu adevărat emblematic pentru alte actrițe care se gândesc la rolul acesta. Felul în care îi ghidează personajului ei evoluția, toată disperarea, toată nesiguranța, toată pasiunea… Emilia Popescu este fenomenală. Nici nu știu cum mai are puterea să mai stea în picioare la aplauze și să zâmbească. Consumul pe care trebuie să îl aibă, procesul psihic și emoțional prin care trece în aceste 2 ore și jumătate de spectacol… Toată degradarea personajului, atât mentală cât și fizică și emoțională este foarte bine calculată, nimic nu este lăsat la voia întâmplării, niciun gest, nicio reacție. Emilia Popescu construiește atât de minuțios acest personaj încât sparge toate barierele emoționalului și devine o forță. 

Alexandru Jitea construiește cu atenție un Mitch credibil. Bărbatul matur care locuiește în continuare cu mama de care este foarte atașat, mai ales că ea este grav bolnavă și care își permite să își deschidă sufletul în fața unei străine pe care mai apoi să o desființeze din cauza bârfelor auzite despre ea de la prietenul său StanleyNu știu dacă vorbim despre o dragoste adevărată între el și Blanche sau, de fapt, despre cum disperările și căutările lor de depășire a situațiilor în care trăiesc pur și simplu se oglindesc una în cealaltă și reprezintă de fapt unul pentru celălalt doar un soi de colac de salvare semi-umflat. E greu să îți pui speranța și încrederea într-un om văzând bunătatea din el ca mai apoi imaginea pe care o aveai despre el să se spulbere. Interacțiunile Mitch-Blanche cred că ne arată de fapt crâmpeie adevărate din adâncul sufletului fiecăruia dintre ei și deci nu mă miră absolut deloc că Alexandru Jitea este nominalizat la premiile Uniter de anul acesta pentru rolul Mitch. Le țin pumnii strânși, strânși să câștige atât lui cât și Mirelei Oprișor, nominalizată pentru Stella. 

Trebuie să îi menționez și pe Natalia Călin, Marius Cordoș, Marius Călugărița, Gloria Găitan si Bogdan Ghițulescu care își respectă personajele și care le fac parte importantă și necesară din acest spectacol. 

Acest tramvai numit dorință este un pariu câștigat pentru Claudiu Goga care semnează regia. O intenție clară, bine definită în spatele actului regizoral care a făcut acest spectacol unul ce trebuie neapărat văzut și revăzut, lăsat să se așeze și să îți intre prin toate cotloanele sufletului. Uitându-mă un pic mai bine la ce am scris bag de seamă că, într-un fel, spectacolul acesta este, printre altele, și despre disperare. Disperarea și căutarea fiecărui personaj de a se salva, de a fi mai bine, de a-și depăși condiția. Și nu oare toți ne dorim acest lucru?

Mergeți la teatru, face bine la suflet!

 


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top
shares